Moartea călugărului Nicodim

Pierduse şirul zilelor şi nopţilor. L-a trezit călugărul, într-o amiază, când stătea tot cu ochii închişi, întors spre perete, pierdut între vis şi reverie, între amintire şi rătăcirea unei imaginaţii obişnuite să pună stăpânire pe creierul ce i se predase de mult, de când, copil fiind, întârzia dimineţile în pat, refuzând întoarcerea în lume.

• Trezeşte-te la viaţă, băiatule, îi spunea sever tatăl lui, ca şi cum ar fi bănuit ce se petrece în mintea aceea firavă.

Nicodim îl scutură. Se întoarse. Uşa deschisă lumina slab chilia.

• Ridică-te. Trebuie să pleci.

Îi vorbi cu blândeţe. Rămase pe scăunelul cu trei picioare, aşteptând. Când îl văzu că se ridică în capul oaselor, îi arătă o traistă pe prag.

• Asta-i tot ce pot. O să-ţi ajungă câteva zile. Acum, du-te!

Luă cojocul aruncat pe traistă, şi-o trecu peste umăr şi plecă. La capătul poieniţei se întoarse. Erau o chilie şi o bisericuţă săpate în piatră. Călugărul îl privea din uşă. Simeon îi făcu semn.

• Mulţam fain!

• Doamne ajută! oftă călugărul.

Păşi în pădure trăgând aerul rece în piept. Obosi repede, trebui să se oprească lângă un pârâu, bău îndelung apa rece, apoi se întoarse. Sui pe platoul îngust pe care era schitul. Uşa era deschisă. Umbra călugărului se ghicea îngenuncheată în întuneric, lângă raza tremurândă a unei lumânări. Nicodim se ridică:

• Nefericitule, de ce te-ai întors?

Veni iute spre el. Simeon se trase îndărăt. Călugărul era ameninţător, așa slab cum era, cu barba sură vâlvoi şi sprâncenele unite într-o încruntătură fioroasă.

• În ce vrei să ne bagi? Pentru binele tău, du-te!

• N-am unde.

Simeon bâiguise ceva ce-i suna şi lui tare straniu. Nu mai vorbise de mult. Îşi drese glasul. Repetă: „N-am unde merge”. Vocea-i era străină. Ar mai fi zis ceva doar să se audă, dar nu voia să cerşească găzduire.

• Într-un ceas putem fi morţi amândoi! îl smuci Nicodim de braţ.

Îl duse în biserică, lângă altar. Era o lespede de mormânt, lângă un capăt de sarcofag de piatră, ieșit din zid. Părintele îngenunche pe lespede şi începu să o pipăie agitat, cu fruntea aproape lipită de literele ce se ghiceau în penumbră. Murmura ceva neînţeles, ca o incantaţie ori poate doar bombănea de unul singur.

• Adu lumânarea!

Simeon veni lângă el. Erau litere chirilice, săpate în lespedea de mormânt, cu marginile șlefuite de vreme. Călugărul cercetă, în colțul drept dinspre perete, fiecare caracter șerpuit, până dibui ceea ce căuta. Îl trase pe tânăr deoparte și apăsă cu palmele una peste alta pe una din literele acelea. Cu un scrâșnet, între lespede și margine se iți un gol de un deget.

• Ajută-mă, împinge!

Greoi, piatra de mormânt se mișcă din loc, rotindu-se ca un capac. Atunci, se auziră voci și lătrat de câini.

• Repede, treci aici!

Îi şuieră ceva greu de înţeles, parcă: „la rădăcina de sus!”. Se căscă un spațiu cât să se strecoare înăuntru. Îl îmbrânci în groapă.

• Părinte!

Se agăță de el. Nicodim îl împinse:

• Stai acolo și nu scoate o vorbă!

Și trase lespedea la loc. Atunci, răcni gros un glas din pragul bisericii:

• Cine mişcă nu mai mişcă! Cine mişcă mişcă-n brişcă!

• Doamne ajută! răspunse călugărul.

• Ce faci, popicule? Te rogi?! Treci în lumină, futu-te-n cur!

Stăteau trei în prag, într-o lumină difuză, îmbrăcaţi într-o aură cenuşie, cu doi câini în lesă lătrând nervoşi.

• Răscoliţi biserica! ordonă cel din mijloc. Ceilalţi doi şi alţi doi apăruți dinapoia lor năvăliră pe urmele câinilor.

Nicodim înaintă spre ei:

• Nu în biserică, oameni buni!

• Grijania mă-tii de legionar! răcni comandantul din prag. Era scurt și lat, un ciot lătrător. Îşi scoase chipiul şi se şterse de năduşeală. Te-ai ascuns taman la mama dracu’, popică! Da’ ce credeai, că nu te dibuim?

Din iureşul de voci, hămăit de câini şi tropote din biserică, Nicodim zise ceva.

• Ce?! răcni ciotul. Scoateţi-l! Scotociţi chilia şi împrejurimile!

Simeon auzi câinii îndepărtându-se. Unul din ei se pişase scurt pe lespede, după ce lătrase ca apucat la deschizătura insesizabilă pe lângă care unul din soldaţi trecu o lumină de lanternă. Când se făcu linişte în biserică, vârî un deget în gaură. Era ud, puţea a câine. Încercă să împingă, dar lespedea nu se clinti. Frecă colţul, încercând să-i găsească vreun chichirez, apoi împinse cât putu de tare. Nimic. Atunci realiză că era într-un mormânt săpat în piatră şi gândul că nu e singur acolo îi dădu fiori. De afară se auzeau răcnete şi nişte icnituri. Îl băteau pe călugăr.

• Spune, mă, unde-l ascunzi pe banditul ăla? Las’ că te facem noi să spui. Legaţi-l!

Simeon bâjbâi prin sarcofag până dădu, într-un colţ, de ceva. Era un săculeţ care se destrămă când trase de el şi se pomeni cu nişte oase în mână. Le aruncă şi se trase brusc, izbind cu capul lespedea, încât simţi lovitura în toţi rărunchii. Îl trecură un val de căldură şi un icnet de vomă, pe care-l reprimă cu greu. Se propti în celălalt capăt, gâfâind fără aer. Un câine lătra iar, turbat, în pragul bisericii. Aici trebuie să fi fost capul. Fără vlagă, simţi că se sufocă şi vru să ţipe, dar nu putea articula nimic. Se prelinse lângă perete, ghemuit. Aici trebuie să fi fost capul. Luară câinele din uşă. Se auzeau acum desluşit loviturile. Călugărul scotea, după fiecare izbitură, un icnet. Ceatal încercă să împingă iar din colţul în care stăruia udul de câine. Lespedea nu se clinti deloc. Afară se produse o hărmălaie, învălmăşeală de oameni şi câini, din care distinse răcnetul aspru:

• Ce faci, mă? Crezi că aşa uşor se moare? Futu-ţi anafura şi…

• Staţi, dom’ şef, nu mai daţi, nu vedeţi că e mort?

• Ce, mă? Aşa ușor crezi că scapă?

Un potop de înjurături se năpusti asupra miliţianului, apoi iar a călugărului. Brusc, se făcu linişte. În mormânt, Ceatal împingea din răsputeri, se aruncă în piatră de câteva ori, până îşi izbi iar capul de lespede. Se prăbuşi năucit, cu sângele şiroindu-i pe faţă. N-avea altă soluţie decât să strige: că-l omorau ei, că murea captiv într-un mormânt, tot acolo era. Măcar mai vedea o data lumina. Închise ochii de durere şi începu să plângă înfundat. Ghici trupul călugărului, chircit sub bocancul comandantului. Întinse mâna şi scotoci până dădu peste craniu. Îl mângâie pe creştetul lucios, până găsi găvanele. Îl aruncă înspăimântat. Aşa va ajunge Nicodim. Din cauza mea. Aşa voi ajunge şi eu. Din cauza lui Mihalache ori a miliţianului de afară. Nu mai contează din cauza cui. Şi Mihalache va ajunge aşa, un craniu cu două goluri în locul privirii şirete şi Maniu la fel și miliţianul va fi tot un pumn de oase. Voi putrezi, Doamne! Aici sau aiurea, tot aia e, tot nişte oase vor rămâne, nimic altceva, nici un gând, nici o durere, nici o lacrimă, totul se va scurge din mine, ca sângele ăsta, o dată cu el se duce totul.

Ar fi vrut să se poată ruga, să găsească tăria să îngaime: Tatăl nostru, care eşti în Ceruri… Tatăl nostru… ce păzeşti ? De ce, Doamne ? De ce ? Plângea ca un prunc învins. Da, Doamne, învins înainte de vreme, căci nici n-am apucat să mă dezmeticesc la viaţă. Barem am mormânt boieresc. Oare cine mai ştia taina ? Îl va găsi şi pe el cineva într-o zi şi se va întreba ce caută două cranii în aceeaşi groapă ? Un gând subit îl ridică. Ce rost avea lespedea aceea? Dacă era doar o poartă? Începu să mângâie febril pereţii. Rugăciunea veni de la sine. Se ruga din tot adâncul firii. Dă-mi, Doamne, norocul să găsesc o scăpare! Disperarea era mai mare decât vina. Ţine, Doamne, viu sufletul robului tău Nicodim, care s-a jertfit pentru mine şi fă ca jertfa lui să nu fie în zadar! Împlineşte, Doamne, jertfa lui! O cale de fugă, de refugiu din calea turcilor, a lui Vodă, a boierilor rivali… Dă, Doamne, să fie un tunel prin munte !

Nu mai ştia de mult ce e afară, încordat cu toate simţurile să dibuiască un semn că e vreo portiţă pe undeva. Când obosea, se așeza în colț, gâfâind, înghițind din sângele cald și grețos care-i curgea din cap. Rupse mâneca de la cămașă și se legă cu ea. Nu mai avea aer. Aici se termină aerul, Doamne, nu mă lăsa să mor ca un câine! Dar câinii erau liberi, lătrau vrăjmaș cine știe pe unde. Ca un vierme, chircit sub capac, fără cale de scăpare. Un vierme condamnat la ultima zbatere, inutilă. De ce nu țipase? Dar l-ar fi scos de acolo? Cum ar fi știut unde să apese, ce-ar fi putut să le spună? Ce satisfacție pe șeful acela, pe care și-l închipuia, după glas, scurt și gros, să-l extragă din groapă: ia uite, ai dracu’, bandiți! Și-n gaură de șarpe vă găsesc, mă! Cum ar mai fi raportat, mândru, ce ordine ar mai fi urmat: răscoliți bisericile, spargeți mormintele, că tâlharii ăștia-s în stare de orice! Se ridică iar. De unde mai era aer? Sufla tot mai greu. Se duse la gaura din colț, iluzionându-se că-și umple plămânii. Apoi, dând treptat aerul afară, ca și cum ar fi fost sub apă, cum se juca atunci când era mic, se apucă să frece atent, pas cu pas, pereții. Iar se ducea la gaură, iar își lipea palmele de gresie, așa-i părea să fie, o gresie. Ei, câte nisipuri s-au cimentat aici, ca să ce? Ca să ne îngroape când pe unul, când pe altul? Noima, Doamne! Care-i noima, Doamne? strigă mut toată ființa lui tremurândă.

Gresia, gresia. Castrul roman de la Gresia, din Teleorman, de lângă Stejaru. Verile cu Ilinca. Radu, Dunărea, nisipul, scoicile, pietrele plate ce făceau ochiuri pe apă, ”cinci broaște am făcut”, trupurile fetelor în lumina apusului, pe malul apei, ”cine înoată primul până la bulgari?”, trupul vinețiu al unui băiețandru înecat, ”fir-ați ai dracu’ cu orașu’ vostru”, atunci ne-am strâns catrafusele și-am trecut Oltul, ”din Câmpia Burnazului în cea a Romanaților”, strigase Radu din obsesia hărții, ”cine-au fost, bre, Găvanu-Burdea și Boian ăștia, de-au dat nume de câmpii?”, ”mai lasă, naibii, harta aia și ia vâsla”, Corabia, ”pe vremuri îi zicea Sucidava, hehehe, ce muiere aprigă, din tribul sucilor, hehehe, de la sucii ăia am rămas noi neam sucit”, ”râdeți ca niște cârlani, să vă văd la Fântâna secretă”… Și Luiza le-a luat piuitul. A pus cracii pe Radu. Și-a fâțâit curul de femeie coaptă înainte de vreme și pe sub nasul lui Simeon, de l-a bântuit un an urma lăsată în nisip de carnea rotundă și tare. Dar Luiza e profesoară acum în Corabia, iar eu mor de viu într-un mormânt deja folosit, ca într-o glumă sinistră. Da, o profesoară, nu actriţă cum se visa. Dar profesoară vie, neîndoielnic plină de viaţă.

Se propti vlăguit de perete. La Fântâna secretă se cobora pe o scară săpată în piatră, în spirală, din zidul castrului de la Sucidava. ”Vara romană” botezaseră anotimpul acela al desprinderii de lumea cutremurată de război. Fusese o întreagă discuție înainte, la minister, să-l trimită la Sevastopol – obsesia lui Nan, subsecretarul de stat, să-l fută, căci asta era grija d-lui Nan în acel moment, să-l fută pe Ceatal, dar Zamfirescu ridicase, ca norocul, din umeri, complet nedumerit: ce să caute ăsta la Sevastopol? Vrei, mă, să mergi în Caucaz? Nu vreau, dom’ director, și acum visez cadavre căzând de pe cai în apă. Să-i fie de bine porcului de Nan, c-a râs de el mult și bine după aceea, de coșmarurile lui cu morți plutind pe ape.

Ce răhățel de om mai ești și dumneata, d-le Nan! Uite, asta n-a apucat să-i spună niciodată. Și specia asta de rahați făcuți să-i chinuie pe alții – cum naiba ajung ăștia mereu șefi? – merită să i se spună de la obraz că nu face doi bani pe fața pământului. Acum, dl Nan e antifascist. În 23 august, seara, după proclamația regelui, nu mai era picior de germanofil în București. Deveniserăm, într-o clipă, nație de antihitleriști. Nan, nazist din fire, se făcuse peste noapte mare democrat. Și făcea pe gardianul valorilor democratice cu aceeași fervoare de nazist. Ar fi trebuit să-i zică de la obraz: mănânci căcat! Dar ce, sunt singurul? i-ar fi putut replica Nan.

Fântâna secretă, cum îi ziceau localnicii, se găsea nu departe de piciorul podului care lega, pe vremea lui Constantin cel Mare, castrele de pe cele două maluri ale Dunării, Sucidava și Oescus. Mare i-a fost mirarea când un bătrân, nepot al lui Popa Șapcă, revoluționarul de la ’48, i-a spus că la Oescus fusese, în timpul războaielor pentru cucerirea Daciei, garnizoana Legiunii a V-a Macedonica. Obsesia copilăriei lui transilvane, a V-a Macedonica, mutată mai târziu la Potaissa, în Dacia Superioară, și întoarsă o dată cu retragerea aureliană la Oescus, cum citise o dată întors la București.

Un București în care lumea bună se aduna la inaugurarea de către Rebreanu a Muzeului Teatrului Național, iar presa se încăpățâna să vorbească cu entuziasm fals despre bătălia pentru Stalingrad. Un București în care evreii începuseră să fie vânați de razii și deportați în Transnistria. ”Curățirea terenului”, șuierase Nan.

• D-le ministru, îndrăznise Zamfirescu, după cum i-a povestit chiar bătrânul mâhnit, nemții nu dau nici un semn că sunt dispuși să ne înapoieze Transilvania de Nord. Și nemții ăștia pot pierde războiul… Nu trimiteți evreii la Belzec.

Ică Antonescu rămăsese cu gura căscată.

• Să-ți faci cerere de pensionare! murmurase după clipa de uluială. La pensie! ridicase tonul revenindu-și.

• Mulțumesc, d-le ministru. E tot ce mai poate aștepta un om care a trecut prin atâtea… Puțină odihnă și cât mai multă uitare… Știți cât vă prețuiesc și nu ca ăștia, numai de când sunteți la guvern. Nu trimiteți evreii la Belzec.

• Zamfirescule, omenia siropoasă nu are ce căuta în războiul ăsta! Nu știu când ne mai întâlnim cu libertatea asta de acțiune pentru purificarea etnică.

• D-le ministru, chiar vă e indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari?

S-a făcut liniște în birou. Erau numai ei doi, mâna dreaptă a Mareșalului și unul din oamenii de bază ai Ministerului Propagandei Naționale. Ceatal știa ce spusese Mihai Antonescu la ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului:

• Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dumneavoastră, eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță. Veți fi fără milă cu ei! Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege. Deci, fără forme, cu libertate completă!

Libertate totală de acțiune, asta transmisese.

• Știi poziția mea foarte bine. Nu de azi, de ieri. Ești părtaș. Lângă Mareșal nu au ce căuta oameni care șovăie cum bate vântul. Hitler are toți așii în mânecă. Dincolo de asta, e o chestiune de onoare.

• D-le ministru, am înțeles când a fost vorba de Basarabia și Bucovina și de răzbunarea umilințelor suportate de trupele noastre la retragerea din ’40. Am înțeles la Odessa, după ce ne-au aruncat în aer comandamentul. Dar civilii ăștia de aici ce vină au? Că s-au născut evrei?

• Da, e o vină suficientă! strigase ministrul, dând cu palma în masă. Himmler mă strânge cu ușa și dumneata mă ții la discuții filosofice? Francezii au arestat 13000 de evrei într-o noapte, asta-mi repetă nemții întruna. Iar pe mine mă iau la rost propriii subordonați pentru că am închis 148 de evrei într-o școală?! Asta e disciplina românească!?…

• D-le ministru, iertați îndrăzneala unui bătrân pensionar de pe acum, spuse Zamfirescu ieșind cu spatele. Nu-i trimiteți la Belzec, nu-i ajutați să-și facă planul de 2000 de arși pe zi.

• Ce arși? Nu știu despre ce vorbești, nu mă interesează, treaba mea e să curăț România de evrei!

• Nu în cuptoare se purifică o țară, mormăise Zamfirescu ieșind.

Și-a depus imediat demisia, și-a luat pălăria și umbrela și le-a spus din prag, cuprinzând încăperea într-o privire tristă: ”La revedere, băieți, aveți grijă de voi”. Simeon l-a vizitat după două zile. Nan se înfuriase că directorul nu se mai prezenta la serviciu, iar formalitățile de pensionare luau ceva timp. Ceatal a fost ultimul vizitator. Au stat de vorbă până seara, într-o încăpere întunecată, căptușită de cărți. Zamfirescu a murit în aceeași noapte, din cauza unui infarct. Simeon era convins că l-a lăsat inima, dar unii colegi vorbeau că bătrânul ar fi fost ajutat să moară.

La mijlocul lui octombrie, Consiliul de Miniștri a anunțat sistarea deportărilor în Transnistria. Iar Ceatal a fost marginalizat într-un birou de monitorizare a presei occidentale ostile Axei. Mormântul de vise, maşina de scris Remington, ferestruica prin care vedea doar un petic de cer, aşteptarea încordată, efortul de a disimula, exploziile de bucurie din noapte, acasă, pierd nemţii, îngrijorarea, nu vin englezii, nici americanii, Balcanii nu-s prioritari pentru ei, iluzia totuşi, uite, avioanele lor, da, avioanele americane, dar omoară fără discernământ, mai mult civili şi ruşii tot mai aproape, nu te bucura, Sim, că ne pun ruşii pielea-n băţ, de la portar la ministru…

A leşinat. Ca o muiere slabă. Ca atunci când cădeau trupurile soldaţilor morţi, de pe cai în apă. Cădeau grele, ca bolovanii, se duceau la fund, apoi apa le ridica şi le mâna la vale. Iar preotul militar striga apucat: opreşte-l, mă, opreşte-l p-ăla, nu-l vezi? Din spate, un altul se lovise de picioarele lui. Din apă-i rânjea străveziu un cap mic, plin cu ţepi, cu dinţii beliţi până la gingii. Cum ai murit aşa, frăţioare? vru să-l întrebe. Dar mortul se cerea la vale, parcă-l împingea cu mâna, dă-te, mă, din calea mea, nu vezi că am treabă? Se feri şi se duse vomitând spre ţărm. Ce faci, mă, de ce nu-l prinzi? urla popa, intrând disperat înapoi în apă, după ce trăsese caii la mal.

Se târî spre colţul mormântului şi se ridică tremurând spre gura de aer. Era linişte. Ca atunci când deschisese ochii în iarbă şi singurul lucru care se simţea era o răsuflare de cal. Păşteau resemnaţi în jurul lui. Morţii erau aliniaţi pe jos. Pune mâna pe lopată, să-i îngropăm. Ce ziceai că eşti, ziarist? Ce căutaţi, mă, pe front? De ce nu vă vedeţi de minciunile voastre, la căldurică-n Bucureşti? îi aruncase popa, fumând rezemat într-un hârleţ.

Era linişte. Strecură două degete prin crăpătură. Gaura era rotundă, şlefuită şi cele două degete se potriviră în câte-un locaş, ca într-un degetar. Împinse înainte, apoi într-o parte şi în cealaltă. Nimic. Împinse iar înainte, disperat, şi apoi spre dreapta. Lespedea începu să se mişte. Când se deschise de-o palmă deasupra lui se opri şi trase aer cu lăcomie în piept. Încercă să tragă de marginea pietrei de mormânt. Nu se clinti deloc. Se întoarse la cele două adâncituri din colţ, care acţionau resortul. Uite-ai naibii meşteri, ce ştiau ei face… De când să fi fost bisericuţa asta?

Se eliberă un spaţiu cât să iasă. Era întuneric în biserică, lumânarea se stinsese, sticlea câte-un colţ de icoană. Ieşi greu, târându-şi picioarele moi, care nu-l mai ascultau. Se împiedică lângă prag. Nicodim era întins pe burtă, cu un genunchi îndoit în afară şi o mână întinsă deasupra capului. Avea faţa strivită în pământ şi spatele plin de sânge. Îl întoarse. Sub el, o baltă de sânge. Ochii erau larg deschişi, limpezi, fără spaimă. Ochi de om care ştie încotro se duce. În rest, obrazu-i era vânăt, umflat de bătaie, straiele rupte, dezgolind urmele unor bâte. Îl bătuseră crunt, apoi, probabil, îi trăseseră un glonț în spate când, cu ultimele puteri, încercase să se târască spre biserică. Răscoliseră chilia, totul era spart, rupt, răsturnat.

Se duse la fântână, trase o găleată de apă, îşi stâmpără setea, restul o aruncă pe trupul plin de sânge. Mai trase o găleată, să-l cureţe bine alte câteva jeturi de apă. Luă o pătură, îl rostogoli pe călugăr pe ea şi o trase până la mormântul deschis. Lărgi deschizătura şi-l coborî cu grijă, apoi puse pătura peste el. Când să mişte lespedea la loc, îşi dădu seama că nu-i închisese ochii. Cum ar zice babele din sat, Nicodim are să aibă puterea să tragă după el, pe lumea celalaltă, pe cine va voi. Renunţă să mai coboare. Facă-se voia ta, părinte. Îşi făcu cruce de trei ori şi închise mormântul. Era noapte de-acum. Bâjbâi prin chilie, până aprinse un opaiţ. Strânse într-o raniţă veche ce găsi trebuincios şi vru să stingă opaiţul, să-l ia cu el. Se uită la grinzi. Nu era nimic îndărătul lor, oricât se căţără. Cine era călugărul ăsta care murise pentru el?

(fragment de roman)

(sursa foto: gazetademotru.ro)