Maria Filipoiu
Când Soarele de primăvară
Pune pe fugă, ultimul ger,
Se duce și-a ienii povară,
Să vină al iubirii mister.
Că dragostea îi copleşeşte
Pe cei cu vârsta-n pubertate,
Când în suflet le năvălește,
Robi să şi-i facă pân’ la moarte.
Fecior răpus de dor fierbinte,
Caută fată-ndrăgostită,
S-o amețească din cuvinte,
O viață spre a-i fi iubită.
Spre crâng pornesc feciori şi fete,
Să culeagă întâia oară,
Sărbătorind pe Dragobete,
Primele flori de primăvară.
Vise clădeşte din speranţă,
Îndrăgostitul, când doreşte
Să-i fie parteneră-n viaţă,
Fata pe care o iubește.
Prinsă în jocul aventurii,
Singură-n an să nu rămână,
Feciorului dă prada gurii,
Pentru inelul de pe mână.
În mit și-n legendă se spune
Despre o fecioară vrăjită,
Ce-n soare a văzut un june
Și privindu-l, a fost răpită.
El, cu raze înşelătoare
Învăluia juna sfioasă.
Pe trupul zvelt punea candoare,
Să pară cât mai graţioasă.
Iar sentimentele iubirii,
Cu vraja lor înrobitoare,
Purtau în vălul fericirii
Pe pământeană și pe soare.
Altă legendă povestește
Despre vremea înșelătoare,
Că pe-ndrăgostiți păcălește,
Cu vraja din raze de soare.
Și Dochia a fost vrăjită
În primăvară timpurie,
De vreme caldă, însorită,
Ce-a transformat-o în statuie.
Plecând cu oile la munte,
Nouă cojoace a îmbrăcat.
Dar alergând după cornute,
Pe drum, la toate a renunțat.
Prin vremuri, legendă se cerne
Cu Dochia prizonieră,
Ce vine din vremuri eterne
Și din polară emisferă.
Iar feciorul său, Dragobete,
Din mit în primăveri transpare.
Să își aleagă dintre fete,
O noră pentru soacra mare.
Că nu acceptă pe oricine,
Mireasă pentru Dragobete,
Veșnic, îndrăgostit revine
Flăcău tomnatic după fete.
Când Soarelui, puterea-i crește,
Și iarna este pe sfârșite,
Cu raze calde amăgește
Fecioarele îndrăgostite.
Foto: Andi Spot
