Mesagerii șoaptelor

E noapte și plouă în culori. Aerul are o mie de ace. Toate se înfig în sufletul oraşului meu. Poate că sunt mesageri pentru o singură adresă. Mesagerii şoaptelor.

– Auzi? Liniştea plânge!

 – Taci! Vreau s-o ascult!

Într-adevăr, liniştea plângea adorabil. O lacrimă se prelingea pe buzele lunii cu privirea pierdută în pânzele de ieri.

 – Ce departe eşti în noaptea asta! Mi-a rămas doar o fărâmă din zâmbetul tău. L-am păstrat într-o sferă specială, dar simt că îngheaţă!

 – Scuze, dar ştiu o inimă care străluceşte mai mult decât tine!

Dintr-un colţ al sufletului fotografia mea suspină.

 – De ce-ai minţit?

Nu sunt în stare să răspund. M-a prins. Mi-am uitat surâsul într-o temniţă.

Mă apropii de fereastră. Dincolo de jumătatea goală a inimii, se aude cântând:

Te-aş iubi, poate,

dacă ai inventa un oraş pe mare,

un oraş cât o cutie de chibrituri,

să-l aşez pe tâmplele valurilor,

lângă pianul cu aripi de înger.

Te-aş iubi, poate,

dacă mi-ai aduna

seminţele risipite de vânt,

pe care un semănător singuratic

le-a răsădit în pragul deşertului,

Dar fiindcă eşti singurul oraş

cu seminţe de suflet,

voi scrie pe tine

motto-ul zilei de mâine…

Casa mea e din cărţi de joc. Acolo se întrec, în noapte, gânduri opace… Şi plouă peste ele … adorabil!

Sub tălpile picurilor de gânduri cresc munţi de sare. Cândva voi şti să le reprezint nefiinţa…

Sursa foto: pinterest.com