Max, dragostea mea…

De multe ori mă întâlnesc noaptea cu Max Blecher, pe străzile lăturalnice, când trenul mă aruncă târziu în orăşelul zgribulit şi revin acasă târându-mi picioarele. Max are pantofi noi, lucioşi, murdari de nisip. Alerg după el să-l trag de trenciul alb, dar mă adâncesc într-un lapte amărui şi atunci mă întorc în viaţa mea embrionară. N-am mâini, nici ochi, sunt diformă. Simt doar o arsură care devine pată şi se lăţeşte mereu.

Doamne, ce compromis ai făcut acceptând sfidarea pe care ai numit-o Mălina, umbra care va dăuna mereu în constituţia legilor tale? Fac un efort schizoid pentru ca somnul existenţei mele să poată seduce.

Trecu portiţa gardului de la vie, cercetând prin fereastra cămăruţei unde zăboveam lângă mătuşa mea infirmă, care croia rochii cu paiete şi decolteuri în formă de inimioară. Era întâia oară când îl vedeam şi când îmi vorbea. ,,Nu te mai chinui, zău, aşa n-are rost”, îmi şopti Max. De fapt numai eu îl vedeam ,numai eu îl auzeam. Mătuşa mea era prea speriată de bărbatul ei beat, cu faţa pătrată de porc, aşa că nu băgă de seamă sublimul început de developare a fiinţei mele. Poate ar fi trebuit să mă exprim cu eleganţă, dar, în materie de unchi şi tot soiul de neamuri, limbajul meu rămâne concav. Când întind mâna să pipăi cuvintele în scobitura lor mă rănesc în amintirile intrate în putrefacţie. Ajung din nou la învoiala că e mai înţelept să las capacul tras. Oricum trebuie să-mi car în spate bunicii care sar din cadru tocmai atunci când negativul promitea să nu se mai rupă. Mama se comporta de parcă sfârşitul meu ar fi fost foarte aproape. Bănuiam răutăcios că iminenţa asta o bucură. ,,Cum adică?”, o auzii pe mama. Mă năpustii la fereastră crezând că Max a fost descoperit. Era un aprilie uscat, într-o primăvară suferindă. Atunci îl desluşii pe bărbatul gras, în costum decolorat, cu mâneci roase. Obezul mă chemă în curte şi îmi povesti cum stăteau lucrurile. Avea o proteză aranjată rău, un soi de protuberanţă scârboasă. Îi cercetam părul vopsit sub şapca în carouri, gândindu-mă că într-adevăr mă săturasem de grăsimea unsă pe pâine, îndulcită cu zahăr, aşa ca să nu vomit. Îmi era acru de rugăciunea de seară, rostită cu genunchii pe podeaua putredă. Mama mă conduse până la poartă. Eu mă clătinam ca mătuşa mea şchioapă şi toate astea îmi provocau o veselie ciudată. Ce sens avea să ies din personajul care putea atât de uşor să se lase manevrat? Oricum păşisem înapoi spre starea mea de germen, de ţipăt, de pată.

Doar Max, în ascunziş, înţelegea că eram blestemată să stăpânesc o paranteză în traiectoria spre nimic.

Dacă ascult ploaia cum se prelinge pe fereastră îmi acopăr urechile, le apăs cu degetele până când amprentele rămân în auz. Sunt clipe în care mersul ploii pe sticlă se contopeşte cu două cercuri înăbușitoare. E de ajuns acest exerciţiu pentru ca să mă dizolv, în vreme ce zile la rând poarta casei mele rămâne închisă. Poate am surzit, îmi spun, şi nu mai aud bătăile în uşă. Ceasornicul îşi răsuceşte arterele ca un motan la pândă. Mişc pleoapele şi arcuirea secundarelor îmi stimulează ţesuturile. Parcă aş purta în jurul gâtului o blană de tigru în stare să mă sfâşie în somn. Merg tiptil până la uşă, ca un spion ascult tropăitul de pe scări. Dacă aş muri mâine, gândesc, alt necunoscut ar urca treptele şi altcineva şi-ar lipi iscoditor urechea de lemnul uscat. Presupun, nu-i lucru sigur, am doar certitudinea că mi se va întâmpla ceva şi acel ceva se va putea produce oricând. Important este să mi se pară că n-am scăpat înţelesurile. Relevantă este de azi înainte doar iluzia. Atâta timp cât pentru nimeni nu contez cu adevărat, sau nu însemn doar cât fuziunea ploii cu esenţa fiinţei mele, de ce n-aş trage toate foloasele din experienţa solitudinii?

Şi dacă, printr-o nebunie, aş conta pentru cineva cu ce s-ar schimba milioanele de căderi şi urcuşuri din mine dacă n-aş bea din substanţa visului?

Dacă umblu pe străzi şi mă amestec în mulţime unicitatea mea devine fragilă. Uneori păşesc aşa dreaptă, cu încheieturile parcă imobile. Şi când merg pe firul minţii rătăcesc şi mi-e bine în incertitudine. Îmi strâng umerii pentru ca trecătorii să nu mă observe. Ştiu că atunci când unul şi-ar întoarce capul izolarea şi-ar pierde misterul. Valoarea mea în mine creşte pe măsura înstrăinării. Mă împodobesc ameţitor cu această singurătate ca o scumpă bijuterie. Calc uşor până la zidul infatuării şi nu mai simt zvâcniturile inimii. Întorc spatele. N-are rost să ştiu cine încearcă să pătrundă prin zid. Acopăr cu mâinile imagini mişcate până când îmi ard palmele. Dacă pentru o clipă aş înceta să respir, ce importanţă ar avea ceasurile mele de dragoste, furia, mustrarea? Dar e fascinant când trupul meu rămâne ţeapăn. Nu este nici o diferenţă, sunt sigură, absolut nici una, între moartea mea şi viaţa mea. Sunt un fragment dintre tăcere şi vanitate.

Fiindcă unduirea ploii mi se furişează în auz şi am obrajii fierbinţi şi buzele mi-s uscate ştiu clar că aproape de mine altcineva îmi repetă gesturile. Dedublarea durează atât cât zbaterea unui fluture. N-am timp să o percep. Rămân cu polen pe buricele degetelor, îmi gust unicitatea şi astfel trufia se divide. Dacă un duh nevăzut îmi reproduce mişcările oare n-am pierdut până şi această şansă a micimii mele?

 ,,Apropie-te!”, îmi şopti o voce. Priveam din spate şi imaginea se clătina. Părul alb, rar, gâtul lui cu pielea flască îmi aminteau de primul bătrân pe care îl văzusem în copilărie, cu spaima de a fi ajuns la marginea unei prăpăstii neînţelese. Mă lipii de piatră, simţind cum roca îşi replia sunetul. Umerii îmi îngheţară. El tresări şi, abia când se răsuci, pentru o clipă, ochii ni se întâlniră iar pe fibra ţesută între noi glasul preotului căzu ca un păianjen fragil. Număram cuvintele, de fapt număram psalmii, număram oamenii aşezaţi în faţa mea până la el. Număram ca o revoltă a blestemului că vârstele noastre erau atât de diferite. ,,Ce faci? Numeri?” chicoti vocea. Văduva mă împinse către ieşire. ,,Nici în biserică nu te astâmperi”, bolborosi şi aproape că mă înţepă cu unghiile până la inimă.

Picăturile de ploaie mi se prelingeau ascuţit pe şira spinării. Cârciuma era la doi paşi de biserică. Vânzătoarea îmi smulse banii şi împinse sticla pe tejghea. Încercam să mă descopăr în oglinda de la bar, dar o palmă ridicată întrebător îmi făcea semne din ovalul argintiu. Riscam o scenă curioasă, a mea cu mine. Un beţiv mă cerceta cu luare-aminte. Cu sticla ascunsă sub haină începeam să văd din nou lucrurile în racursi. Furtuna se înteţea transformându-mi rochia într-o ţesătură aspră. Beţivul din tavernă se găsea pe urmele mele. ,,Ai încurcat-o rău”, chicoti, deschizând ochii parcă pentru întâia oară, cercetându-mă până în coşul pieptului unde vinul mi se aduna în pumnul strâns. ,,Bea cu mine”, reuşii să articulez. ,,Poate c-o fi rost de-o aventură”, se hlizi vagabondul. ,,Să vorbim, continuai eu, să vorbim despre mortul viu din biserică”. Puşlamaua părea să mă asculte cu atenţie. Sticla din ascunzătoare era captivantă. Izbucnii în râs, cu hohote care făceau ca pumnul din piept să devină flexibil. În parc, apa strălucea ca o pojghiţă de zahăr. Aveam sentimentul de saturaţie din copilărie. Vorbele, duşmancele mele, îmi dăduseră să beau din băutura otrăvitoare a realităţii stupide. Începui din nou să număr şoptit rugăciunile pe car ele ştiam pentru ca să nu admit înfrângerea, pentru ca mortul viu să nu-mi pătrundă în vene. Era dragostea sau reversul necredinţei mele?

             (fragment din cartea ”Inocența în stare de sclavie” Ed.”Ion Prelipcean” Horodnic, 2015)