Mama

Era o dimineață superbă de aprilie. Un soare blând se înălțase pe bolta cerului și arunca lumină peste natura ce încerca să se dezmorțească. Nimic rău nu se simțea în aer, nici o adiere de vânt, nici un nor prevestitor de furtună. Treptat viața legată de glie a început să prindă culoare. Câțiva porumbei au împodobit crengile teiului abia înfrunzit. Când stolul de porumbei s-a desprins de crengile teiului ce se împodobea de primăvară țesându-și haine verzi s-a putut observa în urma lor patru puișori ce-și încercau aripioarele dintr-o creangă în alta, ciugulind din când în când câte un muguraș, câte o furnică năzdrăvană ce gâdila ramurile teiului, câte o musculiță. Erau tare drăgălași puii de porumbel. După un joc de cel puțin treizeci de minute, trei dintre puișori și-au luat zborul. Probabil se întorceau la cuib sau alergau după părinții lor. Doar unul mai micuț nu îndrăznea să părăsească crengile teiului. Își întindea aripioarele, se dezechilibra, se agăța mai puternic de câte o creangă. Era mai micuț, mai fricos.

Între timp mierlele au umplut văzduhul cu cântecul lor. S-au așezat și ele pe ramurile teiului și-au început să cânte a soare și verdeață. Un stol de vrăbii le-au înconjurat printre crengile copacilor. Era un adevărat spectacol. Puiul de porumbel a început să se mute și el de pe o creangă pe alta. Se bucura de verdeață, de soare, de veselia din natură.

Ceasurile treceau, iar soarele a ajuns la amiază. Cântecul păsărilor s-a mai domolit. Singurul încurcat în ceea ce făcea a rămas doar puiul de porumbel. La un moment dat un alt puișor de porumbel s-a întors pe crengile teiului și s-a apropiat de frățiorul sau surioara lui. Avea în cioc un firicel de iarbă, probabil și o musculiță. Și-a apropiat ciocul de puișorul mai micuț și ca într-o sărutare profundă i-a dat acestuia o grăunță. Câtă frumusețe afli în dragostea din sânul familiei! Dacă nu a venit un părinte, a venit unul dintre frați și i-a întins o mână celui aflat în nevoie. Nimic nu-i mai înălțător ca familia. Cine pune mai presus de familie diferite interese personale, rău greșește. De multe ori când înțelege cât de mult a greșit, e prea târziu. Nu mai are cui să se plângă, pe cine să mângâie, nu mai poate la rândului lui să fie mângâiat. Lumea micilor vietăți e aidoma lumii oamenilor. Făpturile acestea, adesea insignifiante pentru om, au atâtea de dăruit, pricepere, afecțiune, unitate. Sunt cărți vii din a căror file oamenii pot să învețe, să adune înțelepciune, dar pentru acest lucru au nevoie de o clipă de liniște, de o pauză față de goana zilnică după arginturi trecătoare care o clipă strălucesc la soare, pe urmă îți lasă un gol întunecat în suflet. Dragostea din sânul familiei e cea care îți mângâie fiecare colțișor al ființei tale chiar și atunci când ești undeva departe. Amintirea acelei iubiri nu te lasă să fii singur. Ea te ocrotește, fie din lumea celor legați de glie, fie din sfera umbrelor.

*

În copilărie urmăream cu mult interes viața unei familii de rândunele. Și-au făcut cuibul, într-o primăvară, în grajdiul casei. Ele sunt păsări puțin mai harnice. Reușesc să depună ouă de două ori într-un sezon de reproducere. După ce cresc primii pui, după ce primesc și lecțiile de zbor pentru a se descurca în viață, familia de rândunele depune al doilea rând de ouă. Cu acești din urmă pui, iviți din ouă mai tomnatic, își încep călătoria, în toamnă, spre țări mai călduroase, însă cineva din familia alungată de frigul toamnei, se întoarce mereu în același loc primăvara, locul unde dragostea zâmbește mereu, fie și printr-o pană rătăcită în cuib, de la mama sau de la unul dintre frații ce i-a fost părtaș bucuriilor din primele clipe ale vieții.

*

Când soarele a început să dea înapoi de pe bolta cerească, pregătindu-se de drumul lui spre odihnă, niște nori negri se întreceau în a desena văzduhul. Toată lumina acelei superbe zile a fost alungată. Porumbelul micuț a început să se ascundă lângă trunchiul teiului, căutând să fie protejat de acesta, dar i-a venit în ajutor un porumbel mai mare, probabil mama, un porumbel ce l-a determinat să-și alunge teama și să zboare câțiva metri până la cuib.

*

Vecin cu teiul e un stâlp de electricitate. Toată ziua păreau să se uite unul în grădina altuia. Ce să faci? Așa-i cu vecinul de peste drum. Își mai aruncă din când în când privirea și în ograda ta. Pe stâlpul de electricitate își avea cuibul o familie de berze. S-au întors cam de multișor anul acesta la vechiul cuib. Au mai prins și câteva zile cu zăpadă. Toată ziua aceea a lui prier s-au bucurat de soare, au bătut cu ciocul în muțenia lor, acompaniind cântecul păsărilor. Și-au hrănit puișorii iviți din ou și impresionați de tot ceea ce palpită în jurul lor. Norii întunecați ce au acoperit tavanul de deasupra cuibului i-a adus pe ambii părinți alături de pui. Nu știu cât de tineri sau trecuți prin viață erau părinții, dat fiind faptul că berzele sunt păsări longevive, trăiesc până la treizeci de ani, dar un lucru e cert, își iubeau nespus de mult puii. S-au întors la cuib și așteptau. Ce așteptau? Nici ele nu știau exact. Poate așteptau furtuna și își doreau să se ia cu ea de piept, ca să-și apere puii. Poate așteptau ca soarele să biruiască negura ca Făt Frumos pe zmeul din basme. Totuși sunt convinsă că tot ceea ce își doreau era ca văzduhul să se limpezească cât mai curând și să se bucure de liniște și pace. N-a fost chiar așa de simplu.

Niște stropi mari și grei au căzut cu repeziciune pe pământ. S-a făcut liniște. Toată natura aștepta speriată. Berzele s-au așezat în cuib peste puii lor ca să-i ferească de vitregiile văzduhului. Cuibul lor e făcut să dea piept an de an și cu lucruri mai puțin plăcute. El nu e la adăpost de vânt și ploi. El salută soarele din prima clipă a primăverii, dar biruie și vânturi, ploi sau ninsori. Totuși, acea zi de aprilie a avut o finalitate cum nimeni nu și-o dorește, pentru familia de berze. După stropii aceia mari și reci de ploaie văzduhul s-a dezlănțuit și grindina a început să bată cu putere. Erau foarte mari bucățile de gheață ce loveau pământul. Parcă cineva și-a pus în gând să-l pedepsească prin lovirea cu pietre. Berzele stăteau neclintite și-și apărau puii de lovituri. La un moment dat, una dintre berze, tatăl puilor, s-a înălțat de pe cuib și a alergat într-un loc ferit. Știa că dacă o să rămână în cuib viața o să-i fie pusă în pericol. Se gândea probabil că o să facă alți pui, că nu-i servește cu nimic sacrificiul. Pierdea un an din viață fără pui, dar de rămânea în cuib pierdea o viață. Poate se gândea și la altceva, se gândea să-și salveze viața, ca în cazul în care perechea lui nu va rezista bătăliei cu pietre, să aibă cine să hrănească puii.

Piatra căzută din cer a lovit năprasnic, dar mama barză nu și-a părăsit puii. Îi iubea atât de mult. Viața ei părea să nu mai aibă niciun sens fără ei. E ca și cum ar muri și ea, dacă ei ar păți ceva. Și-a întins aripile lungi peste întreaga suprafață a cuibului, a suportat toată durerea și a așteptat ca urgia să înceteze. A încetat la un moment dat urgia. S-a întors la cuib și tatăl. Puii au fost salvați. Se iveau zâmbind de sub aripile protectoare ale mamei. Mama, înecată în dureri, le zâmbea. Puii ei trăiau. Au fost salvați. Nu putea să-și miște aripile. Tatăl s-a depărtat de cuib un timp și s-a întors cu ciocul plin de mâncare. Puii și-au înălțat căpșorul cu ciocurile deschise spre a primi cina. Mama era împăcată. Biruise ce a fost mai rău. Cu toată durerea s-a târât spre marginea cuibului, a mai privit încă o dată spre familia ei, apoi s-a lăsat să alunece spre pământ.

Lângă stâlpul de electricitate o barză stătea cu aripile rupte. A venit lângă ea soțul ei, dar nu avea cum să o ajute. Noaptea se grăbea să coboare rece și umedă, așa că tatăl s-a întors în cuib, lângă puișori.

A doua zi, oamenii au luat de lângă stâlpul încremenit o barză moartă ce avea aripile rupte. Durerea o răpuse peste noapte, dar a murit împăcată.

*

Despre mamă e cel mai greu să vorbești, căci orice ai spune despre ea, niciodată nu poți să spui tot, nu poți surprinde nici un procent din ceea ce este mama, acea ființă magică i-aș putea spune, care înțelege totul. Numele mamă este sinonim cu iubirea. Niciun sinonim nu îi mai potrivit cu iubirea ca mama. Ea nu are niciodată nevoie de nimic, ea e mulțumită atunci când copiii ei sunt bine, când îi știe în siguranță, când îi află bucuroși. Ea trăiește prin zâmbetul copiilor ei. Și, da, chiar și mama e asemenea unui copil, atunci când i se promite ceva înălțător pentru copiii ei. Ea așteaptă, nu obosește să aștepte, să spere că mâine, poimâine, se va împlini promisiunea, așa că fiecare copil e dator să muncească pentru a-i vedea zâmbetul venit ca urmare a realizărilor lui atât în plan familial, cât și profesional. E atât de complexă acea persoană ce o numim mamă, încât am evitat mereu să vorbesc despre ea în scrierile mele, de teamă că necuvintele mele nu se vor ridica niciodată, nici măcar la gleznele picioarelor ei. Adesea cuvintele stau mute când încercăm să vorbim de ceva mai presus de ele. Se învârt ca într-un cerc și nu se hotărăsc care ar fi mai potrivite să înceapă dansul în propoziții și fraze. Le e greu să înceapă hora când viața și iubirea încearcă să dea mâna cu ele. Din iubire, prin cuvânt, a apărut viața în acest univers. Ce ar putea spune ele despre ceea ce e rădăcina tuturor? Nimic. Ce ar putea spune ele despre mamă? Tot nimic. Mama e cea care dă viață, crește, îngrijește, protejează, se sacrifică pe sine fără durere, simțind doar iubire în tot ceea ce face spre a-și ajuta și proteja copiii.

Barza ce și-a protejat puii cu aripile ei mari și grele, nu a mai simțit durerea la un moment dat, a simțit doar o dragoste care îi răscolea toată făptura, copiii ei. Cu acest gând, cu această umbră de fericire, a adormit pentru totdeauna.