Bogdan-Alexandru Hagiu Malurile abrupte de pământ roșu îl priveau. Parcă clipeau niște ochi de vegetație putredă, învârtejită de apele care își schimbau viteza din motive știute doar de ele.
– Tu ai idee că râul ăsta e aproape la fel de bătrân ca planeta? Curge prin râpele astea dinaintea apariției dinozaurilor, începu să-i explice topograful, de parcă chestiile astea nu erau arhicunoscute de toată echipa.
– Da, așa zic și sălbaticii ăștia, că Râul a existat dinaintea vieții. Îl zeifică, se închină la el. Întreab-o și pe domnișoara antropolog, ai un motiv bun să te dai la ea. Zi-i că te interesează vechile legende, miturile… Bagă și tu texte!
– Nu merge, parcă e alta, nu știe ce-i cu ea, stă toată ziua și se uită la apa asta. Dacă mai stăm puțin, apare sigur, pe la ora asta se instalează aici și se uită numai în zare. I-au zis aborigenii că cine privește mult timp Râul află cine este cu adevărat și ce a greșit în viață. Iar ea vrea să știe de ce nu s-a măritat, de ce nu a găsit un bărbat bun, chestii de genu’… Sau cel puțin așa presupun!
– S-a luat după ăia, măi?! Păi așa și mie mi-au spus că dacă fac o fotografie cu telefonul cuiva care are apa-n spate… Da´ nu-ți mai zic!
– Spune! Ce-i dacă faci o poză unuia care are apa-n spate?
– Nu, măi…prostii!
– Ia să-ți fac ție o poză, chiar acum…
– Termină!
– Dar…
– Potolește-te!
Îi văd pe cei doi măscărici cum sunt gata să se încaiere dar se opresc brusc la vederea mea. Trec pe lângă ei fără să le dau nicio atenție. Ca de fiecare dată, mă străduiesc să nu mă uit la Râu. Îmi fixez privirea deasupra apei și parcă-i văd respirația. Miroase a metal topit, dar și a mentă strivită, de fapt nu știu a ce, a ceva de pe vremea când încă nu se dăduseră nume lucrurilor. A început să bată vântul, ca o lovitură de os în piatră. Îmi dau seama că nu mai respir, de parcă aș învăța pentru un examen. Uite și Rușinea, mi-o arată Râul! Nu o pot ocoli, nu o pot evita! Și șoaptele, sunt mai vechi decât idea de a fi o ființă! Viața mea a trecut prin nenumărate dispariții, mi-o spune clipocitul apei. Nu mi-e frică, dar apa e atât de rece… Aș rămâne aici, dar… Trebuie să mă întorc printre oameni, dar ceva din mine va rămâne aici.
– Hai, măi, ai rămas uitându-te la ea?! Hai, fă-mi poza aia, las-o, se vede că nu-i interesată de tine. Mă întreb dacă o fi interesată de cineva…
– Da, dar… Ceva ciudat! Nu mai am pozele cu nevastă-mea printre cele deja făcute. Și doar nu le-am șters! Că mă omoară! Și nici nu mi-a umblat cineva pe telefon! Că doar…
– Ia dă-mi și mie să văd!
– Hai, băieți, nu vă mai certați! Uite, vă dau voie să mă conduceți! Bineînțeles, doar dacă vreți…
– Dar ce schimbare! Cui o datorăm?!
– Fețelor din apă, voi nu le-ați văzut?
Femeia nu mai așteptă vreun răspuns, îl prinse pe topograf de mână și aproape că îl târî după ea spre șosea. La camionetă, acolo unde restul echipei se plictisea.
– Hai salut, voi nu vreți să vă scăldați în Râu? Noi am făcut-o deja, și ne simțim foarte bine!
Cei doi specialiști în biologie, frați gemeni, atletici și cu fețe acoperite de bărbi roșcate, își luară atitudinea de bătaie.
– Cine sunteți, măi aurolacilor, și ce vreți să vindeți?!
