Mai rămâi?

Zumzetul pleacă, lacătele rămân…
Pleoapele coboară în adâncul luminii
Un vraf zoios, un pendul geros…
Decolorarea avansează în albume
Pe când şchiopătăm spre tristeţe,
Se destramă părinţii în stánele amintirilor,
Iar nenorocul ne pândeşte puii orbi…
Saturn taie târgul năsădit în două,
Trufiile îşi ascut vârfurile otrăvite,
Menghinele asudă colhozniceşte,
Gura-leului nemeán toacă voiasă,
Şisturile bituminoase sfârâie în gol,
Măsura mărăcinişului soarbe os de sfânt,
Împietrirea hribilor spâni prosperă…
Rămân cojile, sforile, cordoanele ombilicale,
Fluidele, veselirile de plastic, pălămidele,
Harpele ulucilor părăsite, racii izbânzilor,
Versurile ce băltesc – atele ce ne joacă feste,
Talerele balanţei veşnic nedumirite,
Mitul mărului civilizator de lângă drum…
Cel mai greu ne despărţim de noi înşine.
Lacrimile rămân înnodate sub bărbie…
Ascultă-ţi albatroşii după furtuna de lemn !
Trecătorile rămân cu stâncile zdrelite…
Tunetul polifonic pândeşte metehnele…
Omul vitruvian îşi presară şpanul
Pentru viitorul potop insidios…

„Mettre tout en équilibre, c’est bien;
mettre tout en harmonie, c’est mieux.”
Germinaţia rămânerilor nu mai sperie pe nimeni.