Isabela Branescu 
mă legăn atârnată-n rădăcini
și văd în depărtare un mormânt
naive-s crucile de care-anini
fântânile-astupate cu pământ
legată-n împletiri ce-s de prisos
(la naștere un doctor mi le-a pus
cu-așa normalitate ce folos
c-am reușit să-mpiedic un apus)
îmi crește-n cer un mușuroi apos
din care în oglindă se adapă
trei crengi ce caută urcând pe dos
o insulă ce-i scufundată-n apă
mă tem să mă desprind de rădăcini
pe nări fermenți de frunze năvălesc
pe care s-or întinde cei calini
când își vor declara cât se iubesc
