M-a iubit şi pe mine cineva

Locuinţe în bloc. Blocuri, patru etaje, cinci intrări  în şir. Şiruri de blocuri, o margine de oraş. Faţade cu urme de intemperii. Se-ngână ziua cu noaptea. Totul pare cenuşiu. Un vânt subţirel zuruie pe trotuare frunze răsucite, uscate, de arţar, amestecate cu un praf cenuşiu, aproape invizibil. Câte un ambalaj colorat, de plastic se rostogoleşte poposind din loc în loc. E vechi, e şi modest cartierul. E pustiu în zorii zilei. Foarte rar iese cineva şi se îndreaptă pe alee spre bulevard. Rar auzi pornind o maşină din parcare. E prea devreme. Majoritatea locatarilor sunt pensionari sau şomeri. Vrând-nevrând, noi toţi ştim câte ceva despre vecini. Chiar dacă nu ne salutăm, ne vedem. Cel mai ades, ne ignorăm, dar ne ştim. Ferestrele sunt întunecate la ora asta. Un singur geam e deschis în răcoarea dimineţii de întârziată toamnă. În ultimul timp, prin perdelele subţiri se vede o siluetă. S-ar părea că face curăţenie. Şterge praful?… da, la ora asta. Ia câte o carte de pe raft, o şterge pe toate părţile, o pune la locul ei. Culege de pe jos un teanc de foi de caiet, tocite, decolorate de timp.Mâini nepricepute, şovăitoare, de copii scriseseră cândva prima lor compunere şcolară. Doar v-am strâns într-un dosar! Cum de v-aţi rătăcit pe-aici? Le aşează pe masă şi continuă să şteargă printre cărţi… degeaba, tot miroase a praf în casa asta! Un lucru mi-am dorit şi eu şi nici acum, la bătrâneţe, după o viaţă de trudă, nu-l am: o bibliotecă serioasă, închisă, nu rafturile astea! Măcar pentru cărţile bune.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Scutură insistent pe geam cârpa de praf şi trecu la „Piedestalul familiei” unde şterse iar şi iar fotografii în rame preţioase pe care, însă, abia dacă le privea…. Mobila ta! Tu ai ales-o! „Pe asta o luăm!”Nici nu ţi-a dat prin minte să mă întrebi şi pe mine, că aveam, poate, o idee mai bună. Că eram femeie şi aveam alte gusturi. Tu nu întrebi. Tu îndoieli nu ai, nu ai avut niciodată. Tu, nici dacă te iubesc, nu m-ai întrebat niciodată! Măcar la început să mă fi întrebat!… Aşa, aş fi avut curajul să-ţi spun adevărul. Acum, ce să mai vborbim?

Femeia îşi aduse un scăunel pe care se urcă greoi, ţinându-se cu mâinile de masă şi începu să şteargă rafturile de sus, pline de cărţi. De aici trebuia să încep. De sus în jos. Figură ce eşti! Moartea mea să şterg praful! În veci nu mi-a plăcut… Nici să gătesc nu mi-a plăcut, să ştii!… Uite! Iar cărţi amestecate! Cine naiba nu le lasă cum le-am pus?… Naiba!… că domnul meu n-a mai dat pe-acasă… pot muri de inimă rea! Are el altă grijă acum.

Coborî de pe scăunel cu prudenţă, dar uită să-l ducă la locul lui. E deja frig. E toamnă. Nu mi-a plăcut camera asta niciodată. Asta-i „sufragerie”? Noi n-am mâncat în camera asta, cred, de la botezul Danei. N-am mai mâncat aici… Câte tone de mâncare ţi-am gătit! Niciodată nu ai zis că nu-ţi place. Totuşi, acum te-ai dus… O, ho! Câte amante îi fi avut tu, dragă!…  Nici n-aş vrea să ştiu.

Mai şterse în treacăt pe ici, pe colo, scutură iar şi iar pe fereastră cârpa de praf. Nici eu nu te-am întrebat dacă mă iubeşti, ăsta-i adevărul. N-am avut curajul. Presimţeam că ai să spui simplu şi clar: „Nu, nu te iubesc!” Toată lumea îmi spunea cât ţii tu la mine, asta da. Dar e altceva. Ce fără minte am putut să fiu! Câte prejudecăţi! Îmi era frică şi mi-ar fi fost ruşine, după ce am umblat atâta împreună, să ne despărţim. Nu-mi era la îndemână să risc, nu cu părinţii mei şi nu în situaţia aia… de gravidă. Ce tâmpite, prejudecăţile. Curvele au noroc, zicea mama. Era plină de sfaturi, mama mea. Alte vremuri… Ce vremuri primitive! O satisfacţie tot ai avut: mi-ai fost primul bărbat. Desigur, unicul! ………………………………………………………………………………………………………………………………………………..         Şi totuşi…  dacă aş fi avut eu curajul să nasc şi să-mi iau copilul… pur şi simplu să plec… Asta trebuia să fac! Doamne, de o viaţă de om mă tot macină gândul ăsta! Să-mi fi luat destinul în pumni… m-ar fi ajutat şi pe mine Dumnezeu. Am vrut o familie… Era oare mai bine să cresc copilul fără tată? Poate cu un tată străin? Oamenii-s primitivi, îşi bat joc de ce nu-i al lor… Unii, dar nu se ştie… Cel puţin mi-am făcut datoria. Şi de mamă, dar şi de soţie… Acum, tot vulnerabilă, tot singură. N-au copiii timp pentru părinţi iar domnul meu… uite ce e în stare să facă! Acum domnul vrea altceva! Poftim! Eşti liber din partea mea!… Cine să-şi imagineze? Eu te-am iubit cât am putut eu, te-am respectat cum am ştiut, cum am putut. Şi nu există bătrâneţe fără durere…. Tu, dragă, tu crezi că dacă ai pe una mai tânără lângă tine, o să fii iertat de bătrâneţe şi de necazurile ei?… Cine ştie de când duci tu o viaţă dublă! Ai aşteptat să zboare fata noastră din cuib, acum să te văd cum o să dai ochii cu ea. Cum îi spui? Nimeni n-ar fi crezut că noi doi o să divorţăm vreodată! O familie cumsecade, noi am fost o familie  respectabilă. Noi ne-am format o familie şi nu te-a obligat nimeni, nimeni, eu nu te-am obligat să mă iei de nevastă, dar ţi-a convenit. M-ai cerut cu gura ta la părinţi, îţi aminteşti? Ce-ai crezut că faci plecând acum, în prag de bătrâneţe? Dragul meu, tu nu te vezi? O să-şi bată joc de tine persoana respectivă, omule!… Îţi va zdrobi inima…. O să te distrugă……………………………………………………………..

              Închise uşa după sine şi se aşeză pe pătuţul din bucătărie cu picioarele întinse şi acoperite. Într-o parte avea peretele căptuşit cu un covor gros, care să ţină de cald. El, omul ei, soţul, fostul, chiar el îl montase cu o ramă solidă pe peretele de beton… Femeia netezi cât putu de bine foile, încercă să le descifreze ţinându-le sus, în dreptul ochelarilor, cu degete subţiri şi palme uşoare, înguste şi bătrâne. Le desfăcu în evantai şi alunecă cu privirea peste texte. Cuprinsă de tristeţe ca de răcoare, se gândi la copilul lor: Dana, acolo, la ea, se pregăteşte de culcare. Ar putea să mă sune. L-o fi sunat pe taică-său? Nu prea cred. A simţit ea ceva ciudat la taică-su, a înţeles ea câte ceva. Nimic n-a zis. Nu l-a văzut că întârzie, că nu mai e ca înainte? Cine ştie! I-o fi spus fetei ce are de gând? Să fi avut curajul acesta? Ce tupeu! Dorm îmbrăţişaţi?… fără pijamale…

Se vedea pe sine bătrână, noduroasă şi întunecată. Undeva, adânc, în sinea ei era, totuşi, o eliberare. Acum, că el a plecat, nu mai avea acele multe obligaţii de nevastă, acea disciplină în treburile casnice, nici grijile mărunte de fiecare zi pe care i le împărtăşea, de care el îşi bătea joc uneori, luînd-o peste picior. Da, uneori s-a purtat cu ea ca un străin răutăcios… Măcar bine că n-a fost agresiv, dar indiferent era! A fost, sigur, nepăsător, nesimţitor, asta-i! Ducă-se! O să vadă el!… Poate sună Dana… şi dacă fetiţa îl cere la telefon? Ce să-i spun? Adevărul, desigur. Tatăl tău a plecat la viitoarea lui… altă soţie. Cine ştie ce-ar putea să mă întrebe copila. Dar care-i întrebarea corectă în situaţia asta? E vorba de o viaţă de om, de vieţile noastre… Şi ce răspuns aş putea eu să-i dau? E de datoria lui să-i spună fetei. Dacă nu i-a spus deja, cine ştie… Să se explice… Şi dacă ea mă întreabă pe mine? Nu ştiu… am şi eu o parte de vină, cine ştie? Am greşit drumul, m-am lăsat ademenită pe alt drum. Poate n-am ştiut cine sunt şi cum sunt. Poate reuşeam să trăiesc şi să cresc singură un copil… Asta e sigur. Poate, până la urmă, mama ar fi acceptat situaţia. Taică-meu, el ar fi înţeles mai uşor. Nu eram nici prima, nici ultima, dar la ce bun să mă mai gândesc acum. Copiii nu înţeleg. Puteam altfel să-mi rezolv situaţia acum treizeci de ani în urmă. Nu, nu mi-am pus corect problema, mi-a fost şi frică să recunosc vreodată că nu ai fost marea mea iubire. Am trăit într-o eroare şi într-o minciună! M-am mulţumit cu puţinul pe care l-am primit. Asta-i o problemă mai veche a mea, am acceptat mereu tot ce-a venit peste mine. M-am adaptat la tot ce aţi vrut voi, ceilalţi! Mi-aţi luat ce-aţi vrut, ce vă trebuia vouă din sufletul şi din viaţa mea. Şi acum mă aruncaţi naibii. Nu mai trebuiesc nimănui!……..

Sunt lăsată deoparte, el are planuri mari, are un viitor, o nouă iubire şi o nouă viaţă! Eu, să aştept poştaşul cu pensia o dată pe lună, lâncezând în micul nostru apartament. Asta, dacă nu va trebui să-l împărţim. Şi… cărţile tale-cărţile mele! Şi celelalte… În plus, nici fetiţa nu mă sună… Să nu fi păţit ceva………… Dânsul nu mai vrea să îmbătrânească. Probabil ea e tânără, mult mai tânără… asta e!………………o visa? Bietul de tine, trebuia să-mi fi spus!… La tinereţe se fac alegerile, bătrân nebun ce eşti! Adică ai fost nefericit atâta amar de ani şi ai tăcut? Acum tu îţi repari viaţa, dar eu? Ar trebui să-mi găsesc un alt rost pe lumea asta. Pentru tine, fericirea era în altă parte. Bine! Du-te! Pentru mine nu mai e nicăieri. Sunt o bătrânică „nostimă” şi cam terminată… Şi copila asta nu sună. Cel mai bine ar fi să nu sune. Cum o să-i spun „Dragă, ştii, mami şi tati divorţează”?

Se luminase şi oamenii porneau spre treburile lor. Se luminase bine. Femeia ridică prima foaie dintre lucrările vechi, îngălbenite şi se concentră asupra ei ca pe vremuri, când se îngropa în caietele şi în lucrările şcolarilor. O compunere? Semnează Dani. Cine eşti tu, Dani? Care o fi viaţa ta acum? Pentru voi eu eram o a doua mamă, nu-i aşa? Aşa mă alintau, ştrengarii… Am simţit-o şi m-am bucurat de dragostea voastră, măi copii! Acum sunteţi oameni în toată firea. Nici voi nu  prea sunaţi acasă, la părinţi?

 Îşi găsi într-un dulap din dormitor străvechea geantă de şcoală. O deschise cu grijă, era plină de albume, de scrisori, de felicitări de pe la elevi, de fotografii din tabere, din excursii. Timpul meu liber, săracul. Totuşi, am avut o viaţă deosebită. I-am iubit pe aceşti copii. Îşi aduse din camera Danei, unde dormea de mai multă vreme, plapuma şi se cuibări la căldură. Apoi se puse pe răsfoit. Timpul trecea şi se gândi că, dacă toate acele fire, care o legau încă de viaţa parcă învăţată pe de rost începuseră să se destrame, să slăbească, se păstraseră totuşi în fiinţa ei atâtea chipuri, glasuri, gesturi, obrăjori şi râsete, emoţii şi degeţele, codiţe şi frizuri, gălăgie, mişcare, freamăt, tropăit de picioruşe, neastâmpăr de drăcuşori  şi de îngeraşi. O adevărată comoară tainică de unde ieşea la suprafaţă şi ea cu energiile întregite. Nu, nu e totul pierdut. Şi se abandonă îndulcită mulţimii amintirilor, crâmpeielor de viaţă ce se revărsau din geanta cea veche de şcoală. Şi putea zâmbi la toate astea, m-au iubit… m-a iubit şi pe mine cineva…

(Din vol. „Bisturiul şi vioara”, Editura Pastel, 2014, Braşov)

Foto: Andi Spot