Doina Bezea 
M-am ascuns în cuiul ierbii
cu tot vaietul ce curge,
din pătări de nucă verde
în fior de timp necopt,
să-ți gonesc din palme cerbii,
ce prin grâna gurii-murge
lungi vătraie de amiază
au furat din ochiu-ți mort.
Și, fă Doamne! să răsară
gându-i stins prin negre ploi,
verdele-i din muls de vară
rădăcini de zbor tomnat,
să mi-o-nchid ca pe-o povară
cu trei lanțuri de trifoi,
să-i dau glas din vinul lumii
și s-o șterg de mult uitat.
Șterge-i, Doamne, lunga rană
cu mătăsuri de iertare
și fă-i mamei somnul dulce
pe sub umbra mea, mereu,
în basma de vânt, orfană,
să-i prind dorul ce mi-o duce,
să-i șterg dragei, buza arsă
din carăfi cu timp de zeu.
Sursa foto: andreeastanciu.files.wordpress.com
