Florica Patan 
„S-a stins lumina lumii, buni!” îmi spune și se cuibărește la pieptul meu fremătând ca un iepuraș pe care-l ții în brațe. Oare cu ce noutăți vine de la școală? mă gândesc și o las pe ea să aleagă momentul confesiunii.
Lumina, acest „imago mundi” atât de natural, de la lumina ochilor, la lumina minții, lumina cărților, lumina iubirii, lumina din stele, reflectată în ape, lumina solară, primordială, eternă, definitorie pentru existența noastră, lumina și miracolul adus de un copil în casă, ori lumina ce răzbate din istorie, așa cum a fost ea, cu sclipiri și străluciri printre umbre, toate ne umplu sufletul și mintea într-un anume fel ce configurează realitatea noastră în varianta ei luminoasă, într-o conștiință liberă, căci jocul de lumini și umbre ființează în prezentul nostru și urcă până în arhetipuri.
Oana intrase ca o vijelie și mi se aruncase în brațe, rostind cristalin, cu glasul ei de fetiță din clasa a IV-a :
– Hai să ne-așezăm fruntea în stele!
– Oana, potolește-te, mă răstorni, hai să dăm jos ghiozdanul ăsta greu, nu vrei?
– Hai să ne-așezăm capul pe lună!
– Bine, luna parcă ai uitat-o într-un buzunar, nu? Ce mai citești tu? nu știu de unde le scoți, dar e ora patru după-amiază, ce-ai făcut la școală de la opt la șaisprezece, nu ești obosită, după after-school?
– Cum să fiu obosită? știi cum trece timpul, uite-așa! și-mi pocni două degete în aer, ridicând sprânceana stângă, semn de concentrare maximă.
– Hai, zi-mi ce-ai mai făcut astăzi?
– Păi, Nora, știi, avem un avizier unde fiecare notează lecturile efectuate în ultima lună. Apoi, cu un glas ceremonios, adăugă:
– Eu sunt prima, am cele mai multe lecturi, am terminat „Legendele florilor” și „Legendele istorice”, Dumitru Almaș!
– Bravo ! felicitări, dar Dominic?
– Slăbuuuț, e mult mai jos și nu-mi mai place de el, nu-și recunoaște niciodată vina!
– Ce vină ar putea avea el? scumpa mea.
– Oho, să nu mai vorbim, ce tupeist!
Începu să țopăie, apoi continuă :
-Azi am avut germană de la două la patru și mâine am pictură pe sticlă. Dar altceva vreau eu, buni, să te întreb pe tine : dacă noi studiem la Seminarul Teologic Ortodox din Alba Iulia, nu ne sunt permise televizorul și telefonul nici în timpul liber ? Colega Simona, fiică de preot, nu are acasă nici televizor, nici telefon. Nici mami nu prea mă lasă, decât în anumite zile, la câte un film pentru copii.
– Mi se pare corect, Oana, părinții, vezi tu, sunt în măsură să decidă, până mai creșteți, așa cred.
Mi se părea cumva, mai matură decât cei zece, unsprezece ani ai ei, peste un an, doi va fi adolescentă, problemele vor avea altă anvergură, dar este un copil rezonabil, profund credincios și ascultător. În plus, această exuberanță pe care o afișează ea îi dă acel farmec și candoare specifice vârstei, este adorabilă!
– Mâine am istorie, Nora! Data trecută ne-a dus în cetate, la Catedrala Unirii, Mihai Viteazul, Centenarul Unirii, știi tu, apoi am intrat în Catedrala Catolică, are peste o mie de ani, chiar n-am știut!
Și dintr-o dată, tonul ei deveni grav, ca o vioară ce spune adevăruri tragice. Trecu pe versantul mai serios al discuției și mă privi cu ochii umbriți. Mă luă în brațe și mă strânse puternic, semn de afecțiune adâncă, dar și o emoție specială, nouă.
– Știi, Nora, cum a chemat-o pe mama lui Matei Corvin, regele Ungariei, fiul lui Iancu de Hunedoara?
Mă lăsă o clipă să-mi amintesc, apoi zise răspicat:
– Elisabeta Sălăjan, da, româncă!
– Cred că știi, cum intri în Catedrala Catolică, pe dreapta, este mormântul lui Iancu de Hunedoara.
– Personalitate marcantă a Transilvaniei și românul care a scris o pagină în istoria Ungariei, i-am spus cu siguranța omului care vrea să întrețină discuția asta.
– Știi ce a spus Papa de la Roma, la moartea lui?
Nici nu așteptă răspunsul, își aruncă ghiozdanul pe umăr și ieși în hol, unde rezonanța vorbelor ei îmi căzu ca un fulger în inimă. Am înțeles, copilul ăsta, nepoțica mea, vrea să-mi spună ceva important, tușant, ceva ce sufletul ei nu poate duce de unul singur și atunci se zvârcolește și fuge de colo, colo, o realitate adusă din trecut aici, acum, între noi două. O durere și în același timp o mândrie națională neînchipuit de mare.
Aflase la ora de istorie niște lucruri care au emoționat-o puternic și le aducea acasă în ghiozdanul acela greu pe care abia-l ducea, și-n mintea, și-n sufletul ce se deschideau ca un trandafir vara. Știam că vorbele Papei erau înscrise pe piatra funerară din Catedrala Sfântul Mihail, pe care Oana tocmai o vizitase cu clasa, dar n-am vrut să-i știrbesc cu nimic emoția de a-mi spune trăirea ei intensă față de o personalitate căreia până și inamicul său, sultanul Mohamed al II-lea i-a adus omagiul său.
– Mai stai puțin, așază-te aici, lângă mine, numai un minut, spune-mi tu, eu nu-mi amintesc.
A pus iar ghiozdanul jos, s-a cuibărit lângă mine, părea că-și pregătește momentul, îmi părea așa de bine și, ca s-o ajut, am început eu : „Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, secolul XV, 1407-1456, s-a remarcat ca luptător antiotoman și diplomat, a fost scut la nord de Dunăre împotriva turcilor în ascensiunea lor spre Europa Centrală. A fost considerat o legendă, o enigmă cu origini românești și un miracol acum o jumătate de mileniu, Oana. A murit de o boală năprasnică (era ciumă pe vremea aceea), la 11 august 1456, aici, lângă Bălgradul nostru.”
– Buni, astăzi suntem în 11 august! Știi tu cum a zis Papa de la Roma la moartea lui ? „S-a stins lumina lumii”, buni!
