Fiecare fir invizibil care mă leagă de trecut se aprinde în perioada sărbătorilor de iarnă. Lumea mea ar fi fără frustrare sau fără vreun sentiment de vinovăție, că nu mă înscriu în rândurile celor care petrec la mese, în vizite și la rude. Lumea mea sunt fotografiatul, cărțile, anime-urile, desenul si scrisul. Lumea mea e refăcută parțial după o filă grea și o căsnicie inutilă. Istoria unei file din copilărie a fost temelia tuturor eșecurilor și frustrărilor de mai târziu. Lumea mea nu se mai amestecă de câțiva ani cu lumea altor persoane și nu mai este umbrită de acele file negre din trecut. Istoria comunismului văzută prin ochii mei de copil și adolescentă nu poate fi redată doar în câteva exact așa cum am trăit-o. Cel mult, vă pot scrie că am fost cu capul în nori, iar luciditatea mea era plecată pe alt tărâm în afara neuronilor mei. Lumea mea de atunci avea un jurnal dosit care a fost furat și aruncat. L-am scris în anul 1986 cu creionul mecanic. Avea scenarii despre cum voi fi profesoară de geografie, scenarii despre cum voi colinda lumea. Un alt jurnal scris cu pixul albastru avea scenarii care spuneau că voi face Facultatea la Craiova, și nu la București, deși eram slabă la învățătură. Un alt jurnal imagina că voi fi desenatoare, însă talent la desen nu a existat. Sigur, în liceu am scris și un soi de scenarii despre mari iubiri. Încurcam străzile din Cartierul Bucureștii Noi, mai apoi, mă speriam de blocurile înalte din Cartierul Militari. Lumea mea nu a vrut să fie ca lumea ei, lumea lui, lumea lor, lumea vitregă din zona Piața Rosetti, casa acea înaltă cu ferestre enorme, aflată și acum în spatele fostului Hotelul Modern, dintr-un sat aflat undeva în județul Dâmbovița, pentru că eu în lumea lor eram doar o intrusă, o străină, din alt sat ardelean sas, cu o lume ungurească și parțial românească, părea ca e raiul și iadul pe pământ, acolo în ochii mei de copilă naivă ce eram la 14 ani. Lumea mea s-a schimbat undeva în cartierul Dristor, unde s-au pierdut urme din lumea mea, mai apoi s-au distrus cu totul în Cartierul Sălăjan. Se spune că pentru ca să-ți regăsești lumea pierdută e nevoie să te întorci acolo unde a început totul. Cartierele în care lumea mea a cunoscut mutre, situații, peisaje și drame sociale iminente pot alcătui un întreg univers uman și social. Dar știți cât nu suport dramele sociale? Lumea mea a fost distrusă de aceste drame sociale în care „trebuie” și așa e „normal” mi-au umbrit toate gândurile, caracterul și toate intențiile.
Tu în ce lume trăiești, a cui lume? Nu confunda cu întrebarea pe ce lume ești? Mai știm noi oare pe ce lume sau în ce lume trăim? Mai știm noi să ținem ancora trecutului acolo unde este locul? Sau o aruncăm după cum vrea universul?
Lumea mea nu e parte din lumea ta! Lumea mea este acea carte de la bunica mea, o carte doar a mea pe care am pierdut-o cândva, undeva, nici eu nu știu când, însă sufletul și mintea construiește de câțiva ani alta. De ar fi atât de simplu! Scrii, trimiți la redacție textul cărții, cineva corectează, apoi merge la tipar. Cartea mea nu e o carte simplă, cândva să fie bună de tipar.
Lumea ta e acea lume în care nimeni și nimic nu îți umbrește intențiile, nu îți umilește gândurile și nu te judecă pentru fiecare acțiune?
Lumea mea e în construcție zi de zi. Tu cum mai stai cu lumea ta?