Lilia Manole
La Ipoteşti, la Casa cu istorii,
Scrie Eminescu printre glorii…
Despre Ţara noastră, fără nume,
Trist, îngenunchind l-al ei renume.
La Ipoteşti, stau teii, podidiţi
De lacrimi luminate de părinţi,
El, Eminescu geniul nepotrivirii,
Pentru păcatele ne-omenirii.
Scrie şi astăzi, slova Sa de aur,
Acoperi-tu-ne-a cu tot cu lauri
A noastra limbă veche, cea română,
Pe-altar crescând iubirea Sa divină.
La Ipoteşti, zădarnic numai El
E mândru de-ale sale suferinţi,
Eliberandu-ne de duşmanul mişel,
Dreptatea şi-a rostit-o printre Sfinţi.
La Eminescu, acasă, teii mă doboară,
Cu un miros de sacru-mbietor,
Şi cerul către El încet coboară,
Şi toate păsările zboară şi nu mor…
La Ipoteşti, în România, El, Eminescu,
Din leaganul copilariei ne-a trezit,
La lacul nuferilor, asculta si gestul
Copacilor de tei, ce-aveau de înflorit…
La verdele din hume, Poetul se-nchina,
Să-i plângă pana, de dor, să i se usuce,
La Ipoteşti poetul scrie încă, ce scria,
Şi numai stelele-L privesc, năluce…
Luceafărul luminii, s-a coborât demult,
Pre Limba Țării Românesti a vorovit,
Să se înalţe lacrima într- un tumult
De lacrimi, ce atunci L- au răstignit…
Sursa foto: socioumane.files.wordpress.com
