Constanța Popescu 
Știi, n-aș vrea să fiu când clopetele fac strigarea…
Cu numele meu de femeie,
stric echilibrul, ieșind din rând.
Lacrimile bocetului îl voi face agheasmă
și vei dansa rumba
pe un nisip încins, rezervă clepsidrei
uitate de soartă, întoarsă pe toate părțile,
doar să iasă din ea lozul câștigător.
Eu cu mâinile pline de așteptare,
te voi îmbrățișa până la ziua de apoi,
acolo în umbra căldă a gândului
te întoarce cu fața la noapte.
Liniști-voi cuvântul, facând curat în odaia de cuci,
în care nu cîntă nimeni
pe drumul uitat.
Nu știi, că eu tot aștept pe la poartă, să mai treacă
o umbră să-mi țină umbrela
pe arșița care omoară dorul…
Sursa foto: 1.bp.blogspot.com
