Lucia Bibarț De sticlele geamurilor nu se mai agață
zâmbetele copiilor
și nici chipurile obosite ale bătrânilor.
Schelete de beton rânjesc prin ochiurile oarbe.
Strâmb și negru
rânjește și copacul rămas în picioare,
pecinginea fumului
ce-a cuprins locuințele din jur l-a prins și pe el.
Cu brațele ciuntite își potolește
bătăile de tun ale inimii,
respiră rar și ușor încetinindu-și voit tumultul sevei.
Nu-ndrăznește să-nfrunzească.
Un câine-l amușină cu ochi întrebători de cenușă:
eu unde-mi regăsesc stăpânul?
Schelălăie golu-n craterul ce-a mușcat
cu dinți lutoși de nicotină din asfalt.
Un smoc de iarbă se leagănă-n vântul prăfos și uscat,
o bancă-și întinde brațele
spre oricine e dispus s-o îmbrățișeze.
E primăvară, dar viața întârzie
ca o fetiță rătăcită și singură
sub ochiul amenințător al nopții.
