Liridilă cu camee

Femeia centrifugală din haremul cameelor pastelate,
oloagă de orfevrier, nămornică în tămăduire,
cu unghiile obliterant înfipte-n rostire, în carnea paginii,
doamna cu camee vintage, răstignită-n alb de prinţ,
spintecare de fildeş în joviale amiezi şi defilee,
înalţă cameleonice poduri spre a traversa neştiinţele toate,
din almanah în almanah îmi intersectează postavul destinului,
îmi probează maramele, esenţele, apostilele, șemineele,
perdelele, nefritele, ghimpii, laurii, siropul de pin, inelarul,
desculţă, becară, febrilă, necicatrizată, broştească, refractantă,
din umbră, din zăcăşeală, din tren, din plete, din coaste false,
din coate, din răsunător salon de literatură, din tufe de ceaţă,
cu cremeşe imprecizii, cu parmezanul casei, cu dimineţi
noduroase, cu vedenii de cârtiţă, cu jumătate de gură,
cu lachei cu tot, cu medalioane lirice, cu înfoieri şi-nfolieri,
pe tăvi de jăratic de-mprumut, pe rit vechi, pe rit nou,
de pe digul îngust al memoriei ― uite karma, nu e karma ―,
de după obloane, filă cu filă, din faţă, pe faţă, fără faţă…
Ea nu ştie că seminţele lacrimilor au fost deja aruncate,
că soarta trage bine la ţintă, că davele-s înflorieri,
că-n măduvă se răzvrătesc lucrurile uitate, înmlăştinate,
abandonate din laşitate, din grabă, din iscodiri, din desant,
că, uneori, nu există a doua înflorire, nici ionoterapie,
că lotusul meu are augurale răbufniri şi fire de mătase…

Se nasc vilele şi mor… Se lustruiesc valurile, comesenii…
“Only through time time is conquered.”
Nici măcar nu mă mai bântuie verdele livid al făţărniciei, mă…