Larisa Tomescu 
Cât a trebuit să îmi ascund gândurile de tine.. Cât timp a mai trecut peste sufletul meu până când am reușit să îți șoptesc tot ceea ce trebuia mărturisit cu mult mai repede decât reușisem eu..
Cât de greu ți-a fost ție să mă asculți..
Mi-ai spus trist, neputincios, cu o mare urmă de regret: Mi-e teamă că te va înnebuni dragostea pe care mi-o porți!
Apoi, te-ai apropiat de mine.. voiai să mă săruți.. și atunci, ca și când pastila de curaj și-ar fi făcut efectul, în momentul în care inima a simțit nevoia eliberării durerii şi a chinuitoarei dorințe a posesiunii, ți-am spus: Aceasta e cea din urmă clipă.. Secunda în care buzele tale le ating pe ale mele.. Momentul acesta… Pe care și tu îl cunoști. E momentul în care aș vrea să îngheț și să rămânem așa.. Pentru totdeauna. Să nu-mi mai fie frică de plecarea ta…dar, e momentul în care nimic nu începe… și de asemenea, nimic nu se încheie.. Tot ce mi-a rămas este dragostea asta blestemată pe care nici nu mi-e clar de ce o simt pentru tine…
Mi-ai spus, cu vocea stinsă, doar câteva vorbe… Cuvintele tale mă sufocă..
Dar eu nu te-am crezut…Dacă ai fi putut simți cum, în fiecare secundă, amintirea sărutului tău îmi înnoda lacrimile și mă secătuia de vlagă.. Dacă ai fi simțit durerea pe care o trăiam eu, păşind cu frică pe cioburile inimii mele, chinuindu-mă cu fiecare respirație să mă lepăd de tine, să te eliberez pentru a nu mă lăsa învinsă de otrava iubirii tale, pentru că dacă te-aş păstra captiv aici, printre rămășițele sufletului, în ceea ce a mai rămas din mine, atunci nu va mai rămâne nimic din sufletul meu… Nu va mai fi nimic…
Poate doar dacă simțeai și tu câtă durere poate suporta un suflet, arzând în flăcările chinuitoare ale amintirilor, al cărui unic păcat a fost dragostea sinceră pentru tine..
Probabil, atunci, n-ai fi îndrăznit nici măcar să respiri..
Stăteai drept în fața mea și privirea îți era acum pierdută… respirai greu, m-ai luat de mână și ai început să plângi.. regretai toată suferința pe care ai creat-o cu plecarea ta, suferință care se transforma cu fiecare clipă într-o boală necruțătoare, care avea să ne distrugă, într-un final, pe amândoi, fără milă.. Privirea ta era atât de tristă, înlăcrimată, încât aș fi vrut să mă ascund în ochii tăi verzi, să mă înec cu lacrimile tale.. și să sfârșesc acolo, întinsă, fără viață, în infinitatea de smarald de care mă îndrăgostisem în trecut, cea în care zărisem eternitatea…
Unde ai greșit când dintre toate, tu m-ai ales pe mine? Unde am greșit când am crezut că fericirea mea va izvorî din sufletul tău și că împlinirea noastră va fi totodată, realizarea idealului, recuperarea stării supreme, a iubirii împlinite și a fericirii idealizate?
Te-am iubit prea mult și poate aici am greșit.. M-am dedicat sufletului tău precum o face Soarele, care se sacrifică încântătoarei Mării, oferindu-i toată căldura, odată cu fiecare răsărit.. dar poate, la fel ca Soarele, a fost nevoie ca tu să te desprinzi de mine, pentru a oferi lumina, liniștea și căldura, umilei mele existențe, chiar dacă eu îmi doream să privesc răsăritul cu tine până la apusul vieții…
Cât de mult te-am iubit… și tot ce mi-a mai rămas acum sunt amintirile și parfumul de adio pe care l-a risipit plecarea ta, pentru totdeauna…
Sursa foto: deviantart.net
