Ana Ardeleanu 
Ura dintre noi nu poate fi iubire,
Cum nici iubirea, nu poate fi ură.
E acea gramatică neînţeleasă,
Ce nu o poţi împărţi, pe foaia albă,
Între subiectul scris cu majuscule
Şi adjectivul pasional,
Căci vorbeşte despre însuşirile omului,
Până când degetele încep să picteze
Poziţia sa în propria viaţă,
Mereu recapitulată,
Până în momentul când o va însuşi,
O va transmite copiilor săi
Ca pe un castel, ca pe un zgârie nori,
Ceva material, între etajele căruia
Să poţi aşeza câte virgule
Şi câte cuiburi de rândunici vrei.
Dorinţa de-a fi şi-a avea
Toarce lâna de aur în interiorul tău.
Trupul rămâne
Într-o baltă de impresii unice,
Precum ovulaţia unui înger.
Îl poţi împuşca de câte ori doreşti,
El tot înger rămâne.
Tot spre folosul tău munceşte,
Ca tu să-l urmezi
Cu mâinile pline de bagaje
Pentru fiecare an al vieţii,
Încât, atent calculaţi,
Să alcătuiască depozitul mileniului,
Fala inimii de a-ţi umezi privirile
Cu reuşita.
