La țară

Se aflau în satul Ics.

Nu, nu erau dintre aceia care merg la țară o dată pe săptămână, pentru cură de aer şi obiceiuri populare. Nu se numărau nici printre cei ce cred cu tărie că ruperea de rădăcini duce personalitatea la ofilire. Nu se nămoleau de bună voie în şanţurile organizate de primării, nu umblau desculţi prin urzici, nu se lăsau ciupiți de gâscani. Viaţa-i frumoasă când ştii s-o trăieşti, iar pentru asta nu-i nevoie neapărat de urzici. Omul modern se poate lipsi de ele.

Făcuseră vreo trei sute de kilometri, întâi pe autostradă, apoi pe-o arteră regională, în fine, pe ceva – un drum forestier, sau o potecă mai lată. Doar la un moment dat, o mașinuță avusese nevoie să fie împinsă un pic.

Primul vehicul, condus de Duran, îi ducea pe Achim și Andreas. În cel de-al doilea, pe care „Dottore” ținuse să-l șofeze personal, se alintau Carla W. și Laura. A treia mașinuță, ceva mai încăpătoare, era burdușită cu badigarzi de elită, flăcăi unul și unul, pe care straiele populare plesneau la cusături. Nu găsiseră măsuri mari la Muzeul Satului, fiindcă țărănimea de la începutul secolului fusese subnutrită.

În sfârșit, la coada micului convoi, venea echipa de filmare – operatorul, reportera și sunetistul, care aveau să pună cap la cap secvențele cu sătenii întâmpinând oaspeții într-o uimire înlăcrimată.

Opriseră pe ulița principală – cinci metri între garduri, fără stâlpi de curent, doar un podeț, două peste șanțuri, în fața colibelor de chirpici. Șindrila se înnegrise, ulucile se strâmbaseră, bălăriile – cât omul.

– Satul Ics, anunță Duran, oprind motorul.

Dar nu era țipenie de sătean.

Președintele sări vesel pe pământ și trase în plămâni aer ca pentru o scufundare la mare adâncime.

– Ce oxigen! Ce ozon! Încă una din comorile patriei, pe care hoțomanii Opoziției vor s-o dea străinilor. Și cerul… Și pomii…

Făcu doi pași prin minunata iarbă, descoperind sub talpa pantofului italian o balegă nu foarte veche.

– Hai, copii, așteptați invitație specială? Dați de veste oamenilor c-am sosit să le ascultăm păsurile, că tribulațiile lor au luat sfârșit!

Echipa de filmare luă poziție, iar mașinuța cu badigarzi fătă iute șase pui uriași, gata să trântească orice campion sătesc încă necunoscut. În vremea asta, Achim, Andreas și fetele cercetau șovăind casele, cât le îngăduiau gardurile care nu mai pupaseră de mult mătura, ori peria. Bănuind că oamenii îi pândesc timizi după ferestre, ori pitulați prin cotețe, începură să-i strige cum se pricepeau.

– Alooo! Bădiilor, lelițelor, acasă sunteți?

– Oameni buni, hai poftiți la o masă rotundă!

– Frați săteni, măi flăcăi și mândruțe!

– Hei, e careva pe-aici? We came in peace!

Și altele asemenea.

Dar nu venea nimeni. Amiaza toropitoare încremenise frunzele, iar timpul își dăduse ultima suflare, lăsând satul captiv în chihlimbarul unei uitări veșnice. Doar guguștiucul nevăzut dădea semn că planeta e locuită.

„Gu-guș-tiuc… Gu-guș-tiuc…”

– Achime, râse Vadim, ce-i aia, mă, „frați săteni”? Ceva mai îmbietor nu știi?

Achim își făcu palmele pâlnie.

– Băăă! Veniți, băăă, că v-am adus ajutoare și aleaaa! Veniți, băăă, să luați ulei și făină gratis și mălai și aleaaa! Veniți, băăă, că vă dă și-o țuică, tot gratis, sau mai multe, câtă vreți, băăă! Haideți, băăă, că se termină și nu mai apucați, băăă!

Una din acele oferte care nu se pot refuza. Stătură o vreme cu urechile ciulite, scrutând ungherele sătești până la care putea răzbate privirea.

Nimic.

Badigarzii se încordaseră, pentru a face față năvalei generale, puhoiului, cum văzuseră de-atâtea ori, în alte locuri. Erau gărzi cu multă experiență.

Zero.

(fragment din romanul „Experimentul Păpușa”, editura Tritonic, 2019)