La locul cu cruci

O lăsaseră acolo, la locul înțesat de cruci, năpădit de ierburi de tot felul. Soarele cădea nemilos și ea stătea neclintită, învăluită în trusoul morții, cuminte și sfântă în cutia ieftină de lemn și cu mânere aurite pe margini. Câteva fire serafice de păr ieșeau țepene de sub batic și mai aminteau că a fost un om, o femeie cu bărbat și doi copii, ce a pătimit în astă viață. Altfel, privită din alt unghi părea deja o mumie, expusă neglijent, printr-un sacrilegiu de care se făcea vinovată doar nepăsarea, sub soarele arzător. Nu puteam decât să constat neputincioasă graba aiuritoare cu care se petreceau secvențele unui scenariu prea bine cunoscut, cel al ultimului drum, drumul de îngropăciune. Îi venise rândul ei, după ce-i jelise pe toți, de-mi vin în minte si acum cuvintele ei, jelania cu care i-a petrecut pe toți pe drumul fără întoarcere.
Era sora cea mica a mamei, cea care-i fusese cea mai apropiată și ca vârstă, dar și sufletește, astfel că-și cumpăraseră casă, când l-a luat pe tata, mai tânăr decât ea cu șase ani și din a doua căsătorie a amândurora, în așa fel încât să fie cât mai aproape de casa ei, asta cântărise cel mai mult în alegerea casei. Așa trăiseră, cu bune și cu rele, peste cincizeci de ani într-o apropiere de care nu știu dacă mai sunt în stare oamenii astăzi și din care era plămădită și viața mea. Toate aveau legătură cu lumea aia din care am plecat fără să pot rupe legăturile.

Nu știu dacă curtea și casa noastră a însemnat ceva pentru copiii ei, care erau oricum mai mari decât mine și care la rândul lor acum se apleacă spre bătrânețe, dar știu că pentru mine curtea lor însemna tot universul copilăriei. Aud și acum foșnetul crengilor de dud pe care le schingiuiam în balansarea neoprită a leagănului pe care ni-l improvizase unchiul Vasile, bărbatul mătușii. Îmi lăsam capul pe spate, închideam ochii și lăsam razele soarelui ce pătrundeau printre crengi să-mi mângâie fața. Curtea lor mi se părea imensă. Unchiul ne strângea pe toți, mai mari sau mai mici, cu bunătatea lui și nu ne lăsa, deși nu era bogat, să plecăm din curtea lui cu mâna goală, sau cu burta goală. Niciodată n-am mai mâncat de atunci fasole cu mămăligă sau lapte proaspăt cu mămăligă așa de bun ca acolo, niciodată nu vor avea mirosul pe care și acum îl simt în nări.

Deși poate mă duceam de două-trei ori pe zi în curtea lor, nimic nu se compara cu momentul ăla al zilei când ziua se pregătea de sfârșit, soarele se ostoia după crengile salcâmilor și duzilor și vitele de pe câmp ajungeau cu boturile mari, umede în fața porților și cineva trebuia să ia drugul ce le ținea o vreme închise. Ăla era momentul care-mi plăcea cel mai mult și trebuia s-o înduplec întotdeauna pe mama să mergem la ei exact la ceasurile alea când veneau vitele de la câmp , erau mulse, după care toți se așezau osteniți la masă. Mamei nu-i era cu voie, se simțea prost, nu era un moment potrivit oricât de apropiați ar fi fost, dar nu scăpa cu una-cu două de mine și uneori ceda doar ca să-mi facă mie hatârul cu iubirea ei aspră și nesfârșită. Acum cred de fapt că-i plăcea și ei, îi amintea de propria ei copilărie de care-mi povestea uneori, cu zgârcenie. Așa că o trageam pe mama de mână nerăbdătoare, până mă vedeam în curtea imensă, plină de tot felul de lighioane, dar tot timpul măturată și orânduită. Când veneau vacile mi-era frică, stăteam lipită de mama, dar era un spectacol inedit pentru mine, nu l-aș fi pierdut pentru nimic în lume. Priveam lacomă, pentru că eram la adăpost, nu mi se putea întâmpla nimic cu toată lumea acolo de față, animalele mari, cu burțile umflate și ugerele abia petrecându-se printre picioare, buzele mari, cărnoase ce încă mai mestecau fremătând și din care se scurgeau în țărâna fierbinte bale spumoase.

Îmi luam scăunelul și mă așezam, fără să mă invite cineva, în jurul mesei rotunde, cu picioare scurte – o altă fascinație pentru mine – și așteptam să se așeze toți ceilalți. Mama protesta, nemulțumită de manierele mele, dar unchiul nici nu vrea să audă și pe lângă mine mai striga și alt nepot al unui frate de care-i despărțea doar gardul. La masă începeau poveștile, de oameni mari, din care eu nu pricepeam nimic, dar le înregistram ca și când aș fi fost la teatru. Reținusem câteva personaje de care mi-amintesc și acum și care populaseră lumea lor, fuseseră sau erau reperele lor în lumea asta fabuloasă : Tica, Muma – erau bunicii lor, Dădica, era mătușa unchiului Vasile, țața Mița, a lu’Ou , a lu’ Mezdrunchi, erau vecini, Moșu’ Ilie, era unul din unchii mamei și ai mătușii Maria, a lu’ ‘Țițirigă Clanaristu’, Maica- Mare, care era soacra mătușii Maria… Sunt toți duși de mult, dar în cazul unora le mai știu copiii sau nepoții care nu sunt deloc, unii, demni de imaginea acestei lumi curate, pierdute pentru totdeauna. Acum mă gândesc că și mama simțea la fel față de lumea asta în ultimii ei ani pentru că foarte ușor, din te miri ce își amintea de tinerețea ei, de întâmplările și oamenii de atunci, ceea ce altădată se întâmpla după mari și insistente rugăminți. Memoria ei rămăsese intactă până la sfârșit, nu uita și nu uitase nimic. Pentru mine, care am avut dintotdeauna o memorie foarte selectivă, memoria mamei era o amenințare.

În ograda mătușii Maria ouăle frământate în tigaia încinsă pe vatră aveau alt gust și miros decât în bucătăria noastră. Acolo am trăit un crâmpei din lumea părinților mei ce apusese deja, o frântură din care mi-a rămas în suflet mirosul de lemn vechi, uscat, bătut de soare al coșerii în care erau adăpostite vitele, amestecat cu mirosul de bălegar uscat și iarbă proaspăt cosită pe care-l respirasem în curtea asta.

Plecaseră pe rând pe lumea ailaltă. Întâi unchiul Vasile, într-o noapte, în urma unui atac cerebral, apoi mama la câțiva ani, după ce orbise și trăise țintuită la pat mai bine de zece ani. Acum venise rândul mătușii Maria. Murise de bătrânețe, că altfel inima i-a fost bună până la sfârșit, doar că n-o ajutau picioarele să se mai deplasese singură și tot stând la pat vreo 3-4 ani – și asta era tot un fel de moarte- ajunsese să nu mai aibă importanță ca om ,ci doar ca umbră a unei vieți adusă la stadiul în care omul devine prizonierul propriului trup .Ultima data o văzusem cu două săptămâni înainte, cuprinsă de apele morții, redusă la toate alea de care se lepădase toată viața. A avut puterea să mă întrebe de cei care nu-i mai trecuseră pragul de mulți ani și care, ce-i drept, se cam împuținaseră. Doamne, câte lucruri de care ne pare rău facem într-o viață!

Acum ne grăbeam să ne lepădăm de umbra unei vieți, să ștergem pentru totdeauna urmele ei. Hainele, patul în care zăcuse 2-3 ani până când escarele ajunseseră până la os, erau scoase, îngrămădite, aruncate cine știe unde, poate arse. Camera urma să se zugrăvească pentru a-i da altă destinație. Am avut timp s-o privesc, așa cum era, piele întinsă pe os. Doar fruntea amintea de femeia de altădată. Cât trăise nu-mi dădusem seama, dar fruntea ei îmi amintea de mama. Fusese o femeie preocupată de înfățișarea ei, mereu atentă la gura lumii și care avusese tot felul de ambiții mărunte. Acum nu mai era nimic. Uneori ne e rușine de moarte ca de un defect fatal. Atunci uităm că toți oamenii mor. Moartea e uneori atât de josnică și de degradantă încât nu mă puteam mândri cu nici un mort de-al meu.

În biserică cântările celor doi preoți, vocea lor care se înălța dincolo de condiția socială și păcatele celor duși, mi-au trezit o durere amorțită în mine. M-a cuprins toată deznădejdea și amărăciunea de viață a neamului meu, un neam de oameni învinși. Trebuia să dau drumul nodului greu ce-mi urca până-n gât și mă sufoca. Și atunci lacrimile au început să curgă, multe, nu se mai opreau. Nu-mi era rușine că mă lăsasem copleșită, că-n mine se prăbușea ceva și-n același timp mă eliberam de toată durerea veche pe care o ștrangulasem ca să nu treacă de limita unor aparențe. Mă uitam la cutia simplă de lemn și îmi revedeam murind toți morții mei și odată cu ei, trecerea mea pe drumul pe care n-am să-l mai parcurg niciodată și care stă scris definitiv în viața mea.

La poarta cimitirului pașii se cufundau în pietrișul năpădit din loc în loc de buruieni. Se lăsase liniștea. Liniștea ultimului act, pe care groparii au spulberat-o din câteva mișcări în dangătele clopotului de la biserică și cântările lâncezite ale celor doi preoți. Mecanic m-am aplecat să iau un pumn de pământ, urmând gestul celorlalți, și mintea mi s-a golit pentru câteva secunde, cât bolovanii au căzut parcă în ropote, amplificat, ca o ploaie ce te biruie prin lipsa ei de semnificație.