Când aveam un dinte-n cer, piersicie, aromată,
colindam cu gust celest adăstarea saturată
doar de un popas în câmp, unde se croiau cărări,
îmbăieri la duș de vise, printre albe căutări.
Te-am zărit cu ochi de rouă când din primăvara, cheie,
petrecuseși anotimpuri, la călcâi, cu o scânteie.
Tu, din valea unui zâmbet, ți-ai croit în melci, o zare,
Și-ai ajuns, forând privirea, plutitor în val de mare.
Ce să-ți spun acum, când timpul a suit în podul minții,
când la masa amintirii stau și demonii și sfinții,
când, de fac o anamneză, te privesc din ghinda serii,
cu o modestie mută, ca pe scuturarea verii
de cireșe, sâmburi, ploi? Timpul verde e în noi.
Am păstrat în paranteză a trăirii ipoteză
cum că lumea e o prună altoită-n clar de lună.
Iau din miezul de poveste tâlcul cald, izbăvitor,
și pășesc pe lunca vieții drept în suflet, la izvor.
Nu-s Cecilia, vreo divă, nici Dalila-n pas sprințar,
nu mă prind de Casanova pentru mersul la hotar.
De e frig, aprind făclia pentru energii divine,
ce e lest, devine talpă pentru înnoiri senine.
De e bine, țin isonul pentru celebrări de vers.
Poezie sunt cu tonul pentru muzica din mers.