Iulia DragomirIulia Dragomir
23.10.2024

La izvor

Când aveam un dinte-n cer, piersicie, aromată,

colindam cu gust celest adăstarea saturată 

doar de un popas în câmp, unde se croiau cărări,

îmbăieri la duș de vise, printre albe căutări.

Te-am zărit cu ochi de rouă când din primăvara, cheie,

petrecuseși anotimpuri, la călcâi, cu o scânteie.

Tu, din valea unui zâmbet, ți-ai croit în melci, o zare,

Și-ai ajuns, forând privirea, plutitor în val de mare.

Ce să-ți spun acum, când timpul a suit în podul minții,

când la masa amintirii stau și demonii și sfinții,

când, de fac o anamneză, te privesc din ghinda serii,

cu o modestie mută, ca pe scuturarea verii 

de cireșe, sâmburi, ploi? Timpul verde e în noi.

Am păstrat în paranteză a trăirii ipoteză

cum că lumea e o prună altoită-n clar de lună.

Iau din miezul de poveste tâlcul cald, izbăvitor,

și pășesc pe lunca vieții drept în suflet, la izvor.

Nu-s Cecilia, vreo divă, nici Dalila-n pas sprințar,

nu mă prind de Casanova pentru mersul la hotar.

De e frig, aprind făclia pentru energii divine,

ce e lest, devine talpă pentru înnoiri senine.

De e bine, țin isonul pentru celebrări de vers.

Poezie sunt cu tonul pentru muzica din mers.