La ce ne mai folosește poezia?

Mă întreba zilele trecute un amic, și-mi spunea că în librăriile din România poezia este exilată în rafturile de jos ale bibliotecilor sau eventual undeva în spate unde puțini oameni mai ajung.Mi-am zis, într-un fel e bine, poezia este pentru căutători și nu pentru publicul larg.

Poezia este căutată doar de cei care o dețin.

Nu știu dacă ne-a folosit vreodată la ceva, dacă cititorii de poezie sau poeții au avut beneficii de pe urma ei, desigur, visarea, plecarea, călătoriile fantasmagorice au fost fără doar și poate colaci de salvare deasupra realității reci și adânci. Poezia este această punte care are puterea de a trimite dintr-un anotimp unde plouă în altul unde înfloresc copacii chiar sub ochii noștri. Așadar, cine nu ar vrea toate astea, dacă am putea preîntâmpina vremea rea și în realitatea tangibilă poate poezia nu ar mai fi existat,devreme ce am fi avut alte pârghii-concepte să facem din furtună cer senin. Dar, deocamdată oamenii nu au abilitatea aceasta, au doar acest șiretlic de a pleca peste hotare cu ochii închiși. Dacă realitatea nu ne permite această scindare, mintea da. Omul este fragmentat în cel puțin două componente, o substanță solidă care stă acasă și citește în sufragerie și o substanță gazoasă care călătorește cu poezia-acest procedeu minunat care ne împarte și desparte de câte ori venim în contact cu ea.

După cum îmi descria amicul meu aranjamentul pe rafturi, cărțile de poezie, poate chiar ele însele, s-au împins în spate, cumva de frică, poate că noaptea după ce lacătul pe ușă a fost pus cărțile de poezie au fugit tiptil în locuri ascunse privilor indiscrete căutătoare de plăceri mărunte.

Aparent poezia este redusă cantitativ dar calitativ oferă revelația ad-hoc, în primul minut. Fără supărare, aproape trivial, îi pot spune, plăcere măruntă, dar nu în sensul mic, banal ci doar ca proporție, consistență materială. Altfel, poezia este substanțială, oferă spații mari, largi, aproape infinite, incomparabilă cu proză care limitează prin nume,locuri, personaje.

Poezie este totuși o plăcere imediată, mă mir că nu mai este căutată, oferă drogul pe loc, nu trebuie să-l cauți zeci de pagini. Cititorii profesioniști cunosc foarte bine procedura, senzația, căutarea, câștigul.

Îmi amintesc astă vară pe Bd. Magheru, lângă cinema Studio Librăria CLB (recunosc nu știam cum se cheamă, dar am găsit-o pe hartă)  am intrat să cumpăr o carte unei amice care urma să călătorească 7 ore cu avionul. Știam de la început ce caut, așa că nu am pierdut timpul citind sute de titluri. Am întrebat dacă are Studii despre iubire, de Ortega y Gasset, doamna vânzătoare a cautat în calculator și mi-a spus că are și că sunt norocoasă deoarece este ultimul exemplar.

Ironia sorții era că mai cumpărasem cu un an în urmă aceeași carte, din aceeași librărie, tot unei cunoștințe care pleca cu avionul. În sinea mea râdeam, ce-ar fi dacă mă recunoaște vânzătoare, așa cum mi se întâmplae de multe ori prin alte locuri să fiu recunoscută și după un an. În mintea mea rulau sceanarii cum să ies teafără dacă m-ar fi recunoscut, dar până la urmă mă calmam și-mi spuneam că totuși nu e nicio tragedie să cumperi din an în an aceeași carte, chiar dacă ea, vănzătoare, nu ar fi presupus că o fac cadou sau că aș fi putut  s-o pierd. Oricum, nu era o carte de poezie. O carte de poezie se citește facil de către cei neinițiați, așa că o carte despre iubire, cum era Studii despre iubire, ar fi fost numai bună pentru 7 ore crucificate pe un scaun la înălțimea norilor. Altfel spus, ar fi fost vorba numai de înălțimi, lângă cea a norilor și înălțimea iubirii. Când am înmânat cartea amicei mele i-am spus: așa cum îți pui viața în avion fără să te gândești deloc la consecințele nefaste așa este și cu iubirea, identic. Iar pe măsură ce ar fi trecut timpul citind despre iubire și-ar fi dat seama de poezia ei.  Paradoxal, cititoarea noastră de proză ar fi extras esența, nectarul, poezia, fără să-și dea seama. Fără să-și dea seama ar fi luat pauze la unele rânduri sufocată fiind de versurile dintre rânduri.

Vânzătoarea între timp s-a dus la un mic depozit aflat imediat lângă noi, era așa aproape că reușeam să văd prin ușa între-deschisă cărțile în țiplă așteptându-și parcă o soartă mai bună. Apo m-am uitat prin librărie. Era și papetărie. Valize, pixuri, globuri geografice, artizanat, pungi de cadouri, hârtii, dar și cărți, multe, foarte multe cărți. Multe cărți motivaționale, apoi cărți de colecții, nume mari, nume necunoscute, manuela școlare, oferte și într-adevăr nu-mi amintesc nimic de poezie.

Mi-a adus cartea și am plecat pentru că eram foarte grăbită. Înainte de 1989, cred undeva prin 1986- 87 eram la bunci la țară într-un sat uitat de lume. Librăria era în casa cuiva, undeva central la strada principală, așa cum avea de fapt toate localitățile. Am găsit la raft: Istoria literaturii de la origini și până în prezent, de George Călinescu, Dicționarul enciclopedic al limbii române, Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, câteva titluri de Adrian Păunescu. Poate nimerisem când adusese marfă, poate nu, dar am avut norocul să văd aceste cărți la raft. Și poezie. Când am ajuns acasă i-am spus tatălui meu ce cărți văzusem, s-a îmbrăcat repede și-a luat bicicleta și a plecat, așa fără bani. S-a întors cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent pe portbagajul bicicletei, avea două exemplare, unul pentru mine și altul pentru soră-mea. Mama ne făcea zestre din cuverturi, marame și tata din cărți, multe, foarte multe cărți le lua în 3 exemplare, unul și pentru el, dar de data asta nu mai găsise.

Poezia ne-ar folosi la ceva, chiar în sensul luminării, așa cum ni se arde un bec și apoi cumpărăm altul, așa trebuie să ne comportăm cu poezia. Să cumpărăm cărți de poezie pe post de becuri. Când se arde una, adică am termint de citit să luăm alta, astfel încât în inima noastră să fie mereu lumină. Nu că proza nu ar determina aceeași călătorie, dar proza limitează, cum spuneam mai sus, prin localizarea inevitabilă în timp și spațiu. Poezia  nu face asta, ea, dimpotrivă, rupa granița, trece de geamandură și te duce unde nu gândeai. Mie una la asta îmi folosește poezia, la călătorii subacvatice, abisale, în mine sau în alți oameni. Ba mai mult, poezia uneori ne lasă fără aer, dar tot ea ne scoate din sufocare, din adânc ne scoate mereu teferi la suprafața vieții. Apoi ne duce spre munți, de la cald, la frig, prin diverse stări, totul se petrece rapid, trecem prin multe stări de agregare, prin viscole, prin furtuni, prin deșerturi, murim de sete, de foame, poate chiar murim de-adevăratelea câteva momente, știți momentele acelea de grație, când spui…așa ceva nu există! Ba da, există, și poezia face toate tumbele astea împreună cu noi, noi lângă ea suntem niște copii care ne lăsăm luați de mână și duși prin diverse locuri, ba pe tobogane, ba pe leagăne, ba prin păduri, aveam încredere în ea ca într-o mamă bună. Până la urmă de ce punem poezia pe hârtie și nu o păstrăm doar pentru noi? De ce? Cred că poezia e ca un râu, nu doar niște stări, niște arderi, e un râu undeva în adânc, uneori dă pe afară, alteori seacă, albia rămâne, apoi iar revine și tot așa. Cine are poezia în el o are și atât, nu are legătură cu erudiția, educația, risipa…

În literatură, proza este focul, cel care arde mai mult mult, iar versurile sunt scânteile. Versurile nu au nevoie de gestație lungă, ele apar când nu te aștepți, pentru proză trebuie să faci rost de lemne și mai ales să întreții arderea cu intrigi și povești; poeziei îi este suficientă descărcarea electrică. Sau ciocnirea a două corpuri solide, cumar fi când ne îndrăgostim și inimile le izbim unele de altele până la scântei, dar, și scânteile pot aprinde un foc mare, atât de mare că poate lua foc orice barieră.

Poezia are o plenitudine a ei, când vorbim despre cer, stele, iubire, poezia nu mai este de actualitate, se pierde în negura timpului, devine deodată primordială, fără trecut, fără viitor.

Dar nici prezent nu are. Poezia îmbină toate timpurile.

Oamenii care scriu sesizează acest lucru și profită, dar mai ales știe că poemul e sinuos ca un șarpe amazonian, trece, se unduie, îl simt prezența, dar nimeni nu-l poate prinde, ne prinde el pe noi. Poezia ne vânează din interiorul nostru mai ceva ca un piton. Ne încolăcește de gât până ne lasă fără aer. Poezia poate fi periculoasă, spune Rumi, pentru că îți dă iluzia unei experiențe fără a o avea. Are o forță a cărei proveniență nu o cunoaștem, dar ea izvorăște neîncetat.

Poate că poezia ne folosește ea pe noi!E ca un parazit într-o gazdă perfectă. Cum își alege gazda, ce sol fertil pe inimă trebuie să aibă acel om ca poezia să prindă rădăcini nu știm. Dar știm că o dată venită, nu mai pleacă, poate sta latenăt ani de zile și apoi revine iar ca o boală incurabilă.Poezia este acest declin al ființei, acest by-pass prin care ne conectăm la adevărata viața.

Și trebuie să recunosc că mi-a plăcut mai mult să fiu poemul decât poeta. Adică acel ceva înfiripat în mintea iubitului care nu-i dă pace, care-l neliniștește și-l determină să mă așeze fie pe pat, fie pe hârtie.

Am fost atrasă  fără motiv, zăpăcită, îndobitocită ca un fluture de noapte spre lampa care m-a ars. Nu aș fi ieșit din mine dacă lumina nu m-ar fi păcălit și nu m-ar fi indus în eroare, lumina de data asta a fost moartea. Așa cum jertfa de bună voie își acceptă soarta în fața altarului pentru că doar ea corespunde scopului la fel și eu determinată de-o viclenie am mers de bună voie fascinată spre poezie.

Cui îi mai folosește poezia? Dacă nu celor bolnavi….

Celor car nu mai reușesc să-și lege gândurile și folosesc poezia ca pe o za lipsă din șirul neîncetat al minții. Odată ce zaua a fost înlocuită cu această iluzie ispititoare bolnavul se înzdrăvenește și se ridică să arunce o privire pe fereastră. Viața este frumoasă….

Autoamăgirea funcționează momente bune, după care vrem drogul, iar și iar.

Peticirea realității cu visare este remediul cel mai bun pentru această categorie de bolnavi incurabili – dependenții de poezie.  Dependenții de poezie sunt de fapt dependenții de oxigenul banal al vieții cotidiene, dar care oxigen pentru ei s-a rarefiat. Cotidianul lor fiind praf și pulberenu au avut de ales decât să-l convertească în poezie, și de-acum oxigenul lor e doar în cărți.

Sursa foto: pngmart.com