MIHAI PĂCURARU Am trecut pe la fântâna de la răscrucea de drumuri,
cumpăna ei cu două direcții, de apă și cer, de gol noroi uscat
și de aer, doar constantă greutatea trupului meu;
se află la capătul egal cu celălalt cu două direcții.
Jocul fascinant de urcat și coborât, fără să știi dacă izvorul
pe care-l știai mai plânge după guri însetate, în sărut,
după o pauză înainte de a arunca banul
spre a stabili drumul dintre cele încurcate
de mama ce pierde copilul și-l caută, întrebând la fântână.
A rămas mirajul fântânii,
cum știm că pe cer se află
soarele, stelele, luna, chipul meu din baladă căutat,
cu lumini colorate,
cuprinse de brațele ridicate
din izvorul fântânii stelare, ultima treaptă de unde se vede cuțitul cu sânge.
