Constanța Popescu 
Esenin e trist, răvășește prin frunzele toamnei,
poeții îl citesc mai puțin
și-l simt tot mai des până-n oase.
Raiul e la o palmă distanță,
dragostea curăță locul, lacrima clopotului
mângâie delicat suflet și carnea ce arde.
Cheile tale, doar poeții le încearcă,
moartea bea vinul devreme,
tu te tulburi în gânduri,
nimicul atârnă pe gene.
Cerul a tras azi cortina,
îngerii îi fac pomenirea,
rămâne poetul, iubita și dorul
crescând anotimpuri de șoapte,
poezia e blândă, tăcută și caldă
îmbracă în frunze cărările toate,
ceasul a hotărât prea devreme rămas bun,
nu-i nimic nici în viață,
doar moartea salvează cuvântul,
îmbracă poetul și dorul.
