Camelia Florescu 
Nu-mi amintesc decât de-ncrâncenarea noastră
De păru-mi răvăşit ca floarea de glicină
De luna agăţată mare şi albastră
Peste-amintirile care urmau să vină
Nu-mi amintesc decât de cioburi mari din mine
Pe care-un meşter le-a dospit în palme arse
Da, era vară dar ningeau cumva spre tine
Stoluri de fluturi mari ai dorurilor noastre
Nu-mi amintesc decât că ne-am purtat în noapte
Părtaşi umăr la umăr către celălalt
O fi fost timpul nostru? Nu ştiu, se prea poate
Dar dimineţile trosneau ca valul de înalt
Nu-mi amintesc–vezi bine, prea multe despre noi
Decât că porţile-au rămas atunci deschise
Când ai plecat, când am plecat poate-amândoi
Cu spaime nerostite, căzute dintre vise
Ai să mă ierţi că am rămas atâta vreme
Între aceste două lumi încătuşată
Zidită prea curând, uitată prea devreme
Între un foc nebun şi-o lacrimă de fată
Sursa foto: 2.bp.blogspot.com
