Întotdeauna, altcineva (fragmente)

Din vremea comunismului, când mai stau la o poveste, deşi a trecut un car de vreme de atunci, în mintea Marietei, acelaşi vechi episod se înfiripă. O capcană care şi-a lăsat urmele adânci în mintea şi în sufletul ei. Durere, umilinţă şi revoltă s-au mai tocit în timp, dar de dispărut, n-au dispărut…Soţul ei, om paşnic, om simplu, n-a pus întrebări multe, nu s-a arătat nemulţumit. Vedea şi el că nu-i e bine, dar n-a întrebat, a aşteptat să-i spună ea ce o doare. Dacă n-a spus, foarte bine, o să spună ea cândva. A venit viaţa cu valurile ei şi i-a dus pe amândoi şi pe toţi împreună, tot mai departe. Poate, dacă ar fi insistat, dacă ar fi ştiut el cum să o descoase… iar fi spus?… Sălbatică şi totuşi, timidă, străina asta. Cu timpul, s-au obişnuit cu „Muta”, dar n-au iertat-o niciodată pe deplin şi ar fi aşteptat până la moarte să apară ceva care să le confirme teoria: Marieta făcuse în tinereţe ceva nasol, ceva ce nimeni nu trebuia să afle, niciodată. Ciudat era că niciodată, nici după ’89, Marieta n-a putut să povestească nimănui, nimic despre ea. I s-a mai şters din posomoreala de pe chip, dar secretul ei a rămas ascuns sub o lespede invizibilă, grea, de piatră… Toate abuzurile, asupririle şi lipsurile vremurilor vechi au afectat-o şi pe ea, desigur, numai că oamenii ar trebui să uite de la un timp, să se mai uite şi înainte… adică să mergi înainte cu spatele?…E foarte bine să mai uiţi. Altă dată sărea supărată: Cum să uiţi? Şi ce, e aşa de uşor să uiţi? îşi spunea Marieta.

Necazul ei a început cu o oarecare panică în holul de la intrarea în blocul de garsoniere, în faţa cutiei poştale. Şi cine n-ar fi fost uimit şi neliniştit, dacă ar fi găsit un plic fără ştampila poştei, cu adresa sa exactă… şi fără expeditor. Acest tip de corespondenţă nu putea prevesti nimic bun. În plic erau texte despre dragoste, nesemnate. Oh, ce-o mai fi şi asta? Azi, după trei decenii, ar fi curioasă să le recitească… Cineva s-a autoinvitat până-n poarta casei ei rămânând anonim şi intuiţia ei îi spunea că nu poate ieşi ceva bun din acest fapt… Mai avea o bănuială, secretarul UTC pe uzină. Biroul organizaţiei era pe acelaşi coridor cu financiarul unde lucra ea…De ce să nu se treacă la expeditor? Avea să înţeleagă ea mai târziu…

Şi aşa se infiltrase oarecum acest Emilian în viaţa ei. Ea se aşeza în fotoliul roşu, el, în picioare stând, se mişca de colo până colo prin faţa ei, gesticula împungând aerul cu arătătorul, întotdeauna cu paharul în mână, o căniţă de la bunică-sa, o găsea oriunde ar fi dosit-o fata, de teamă să nu se spargă. Cu privirile scânteietoare şi roşu la faţă până-n freză, sărea de la un subiect la altul… De la o vreme, Emilian venea mereu vesel şi fata s-a pomenit că o cercetează cu priviri pofticioase care, pe Marieta, spre surprinderea ei, o făceau să se strângă ca un arici, pentru că de atâtea ori l-a auzit vorbind cu dispreţ despre femei, despre cât de frivole sunt şi ce trebuie bărbatul să facă şi cum să le pedepsească… O discuţie sinceră cu acest om nu putea să înceapă… Aşa deci, niciuna din întâlnirile ei cu Emilian, nu-şi aminteşte să-i fi fost pe plac. Nici într-un caz, nu erau după cum le rânduise în căpşorul ei. Şi faptul că acceptase să-i apară-n prag fără un telefon înainte, că îi permisese să o viziteze acasă şi când vrea el, să-i spulbere orice intimitate, erau de neconceput… teoretic. Un om cu poziţia lui să se dovedească a fi… mult prea complicat… nu se pricepea la despărţiri fata asta. Încurcată treabă!

În seara aceea, chiar nu se aşteptase să-l vadă în prag cu geanta lui diplomat, iar el s-a distrat văzând reacţia femeii şi a tot intrat… Pentru Marieta a fost o surpriză neplăcută. Era obosită, lucrase peste program la statele de plată, câteva zile, n-avea chef de glume, nici de vizite… A adus şi atunci, ca de atâtea alte ori, lichior de portocale. Au băut din ceşcuţe de cafea, fata a gustat doar un strop… Văzând că are de lucru prin casă şi nu-l ascultă ca altădată, s-a repezit asupra ei: „Stai aici şi bea cu mine, futu-ţi muma mătii să-ţi fut!”

Ooo! Aşa de rău nu-l văzuse niciodată! Atunci ar fi trebuit să plece ea din casă, să iasă pur şi simplu… Amurgul intrase blând în casă prin fereastra balconului şi lumina zilei se tot împuţina, până când bărbatul din faţa sa a devenit un contur în mişcare, rostind vorbe după vorbe, în şiruri greu de urmărit şi greu de înţeles… Vorbea, vorbea cu un ton arţăgos şi Marieta, mai mult ca sigur, s-o fi gândit la vecinii care aud şi o să aibă ce povesti pe seama ei, dar…Putea ea să-i explice asta?… Îşi mai  aminteşte că i-a auzit vocea răutăcioasă zicând „O să te pleznesc peste ochi!”… „O să te fac să tremuri numai când te gândeşti la mine!” şi iar: „Târfă, fleandură ce eşti! O să vezi tu cine sunt eu!” Apoi totul se clătina, se desfăcea fâşii-fâşii de dureri usturătoare… De ce n-a uitat cuvintele astea? Măcar înjurăturile să le fi uitat Marieta. Îi stăteau înfipte în suflet, aşa cum le-a auzit, cu vocea, cu intonaţia aceea… le tot auzea… Bărbatul era puternic… O tot înghesuia cu greutatea lui, îi simţea bărbăţia apăsată pe coapse, pe pântec, o strângea dureros de sfârcurile amândouă, încât îi venea să ţipe. Dar n-a ţipat.

S-a înspăimântat de moarte… nu înţelegea bine ce i se întâmplă, cum de nu reuşeşte să se elibereze.Nu prea mai putea respira şi s-a gândit că vrea să o sufoce. Cu câteva firave licăriri de luciditate a înţeles femeia că nu avea cum să scape din puterea lui, că e mai bine să nu-l întărâte şi să-şi salveze viaţa. Şi nu s-a mai zbătut, doar îi căuta privirile. A eliberat-o brusc şi i-a fost recunoscătoare, vrând să se ridice, dar n-a putut. Atunci a sărutat-o sălbatic, muşcându-i obrajii şi buzele. Sălbatic era! S-a gândit să facă cumva şi să-l primească acolo unde trebuia să-l primească şi să-l mulţumească, pentru ca apoi să o lase în bună pace, dar bărbatul s-a răsucit peste ea şi şi-a înfipt degetele între coapsele ei, cotrobăind-o, încât nu mai putea de durere. „O, nu! Nu aşa! Nu aşa!” Căuta să-l dezmierde ca să-l potolească, îi şopti chemându-l pe nume, privindu-l cu lacrimi în ochi, cu lacrimi de durere şi de spaimă şi de umilinţă, abia respirând… Ajunsese parcă în măruntaiele ei. Dureri ascuţite o săgetau şi-i venea să ţipe, dar o mână o strângea de obraji… Era cu ochii deschişi. Urechile îi erau înfundate într-un ţiuit continuu, dar nu puternic, ci vătuit, căci sunetele şi cuvintele se auzeau departe şi cădeau de sus şi cădea şi ea cu totul, fără să se mai poată opri. Se tot prăbuşea ca-ntr-o apă murdară, undeva. Plutea ca o cârpă în apă, sfâşiată în două de pe la mijloc…Mirosea totul în jur a deodorant bărbătesc, amestecat cu sudoare şi miros de bodegă şi îi trecu şerpuind prin minte întrebarea: „Unde-ai fost de te-ai îmbălsămat aşa, nemernicule?”

Se-nvârtea casa şi se prăbuşea. Ca-n vis ridica o mână încercând să se agaţe ca să-şi opreasă alunecarea. Mâna nu i se clintea. O puzderie de furnicături îi imobilizau picioarele. Acum va muri.Îi venea să vomite, simţea o greaţă de nestăpânit şi mirosea teribil de greu. Ce greaţă! Îi auzi glasul: „Cască ochii! Cască-ţi ochii, curvă!” Se simţea pălmuită, dar -ciudat- parcă nu o mai durea nimic.”… cu vocea scăzută, de nerecunoscut, îi arunca cuvinte greu de auzit, de nerostit, ţintuind-o de plete ca să le primească, cuvintele, drept în obraz, peste ochi, usturător, peste inimă. Toate i s-au înfipt în memorie, niciodată n-a  putut să se plângă cuiva, nimănui…

Era noapte, frig, îi clănţăneau dinţii, era întuneric, îi era rău, era zdrobită, era toată o rană, dar la salvare şi nici la miliţie  n-a apelat. Vina era a ei. Era cea mai mare idioată, proastă şi naivă din câte pot fi pe pământ. S-a încurcat cu cine nu trebuia. „Acesta era iubitul ei”?…Numai ea e de vină. Ar merita să moară, atâta pagubă! „Ce rău i-am făcut?” „Cum o să-mi revin?”… Ce anume zace în ea de l-a putut stârni în aşa hal? Care e problema ei? Era atât de uimită de cele care i s-au întâmplat, de parcă ar fi venit brusc sfârşitul lumii, direct peste ea, în casa ei… Se mai vorbea despre agresiuni, despre violenţe în familie, despre viol, dar rămăseseră până atunci departe de persoana şi de anturajul ei. Erau lucruri despre alţii, întotdeauna era vorba despre altcineva, despre alte femei, alte fete, cum să creadă că tocmai ei i s-ar putea întâmpla vreodată, nu avea cum. Ea, Marieta, avea prieteni şi cunoscuţi de treabă, erau oameni civilizaţi, erau oameni… şi ea n-a umblat niciodată cu golani, cu indivizi dubioşi, care tâlhăresc, violează sau omoară. Şi ăsta, Emilian, părea un tip corect, până la urmă, dar…

A fost pe marginea prăpastiei, dar nu s-a prăbuşit. Nu! Şi-a dorit fericirea, o familie, copilaşi. Toate femeile îşi doresc asta, îşi spunea Marieta. O casă „pe pământ”, o curte cu flori şi salată verde în grădină. Un soţ respectabil îşi dorea. Ce-i rău în asta? Cu ce greşise în faţa lui? În faţa oricui, cu nimic vinovată nu era. Amândoi vorbeau despre asta la începutul relaţiei. Era şi visul lui de copil crescut la ţară, dar ochii lui rămâneau seci şi obrazul rece, împietrit, sever. Fusese ea gata- pregătită pentru ce e mai frumos între un bărbat şi o femeie? Îl îndrăgise cu adevărat? Aşa cum era el, cu micile lui ciudăţenii, cu felul în care s-a înfipt în viaţa ei, până la urma urmei? Uneori îşi zicea că două fiinţe erau într-un singur corp. Şi i-a fost dat să le cunoască pe amândouă. Va trebui să-l ierte ca să-l uite? Va trebui să-l ierte? Şi să se ierte? Uite că era mai uşor să ierţi decât să uiţi, aşa simţea Marieta…

Întinsă pe canapea şi acoperită până-n gât şi-a petrecut atunci mult timp stând încremenită, cufundată în gânduri ca într-o groapă cu reptile… Când nu mai suporta aşternutul care o arde, se ridica şi păşea încet prin cameră, prin bucătărie, până ce obosea. Uneori reuşea să aţipească pentru câteva minute. Atunci, reîncepea coşmarul. Cât va rezista să nu doarmă şi oare n-ar fi mai bine ca inima ei să se oprească în somn? Păstra pastilele de somn ca să le ia odată. Să scape de toate, pur şi simplu…

Dar nu! Nu le-a luat! Păcatul ăsta n-o să-l facă! Şi o lua cu toate de la început…

Aşa se întâmplă întotdeauna, la necazuri, ca şi la fericire, de cele mai multe ori, despre altcineva este vorba…Deşi mai stă la o poveste cu fetele, în şopron, Marieta îşi simte trupul sfârtecat şi se gândeşte încă la perioada aceea neştiută de nimeni. În fiecare zi se acoperă cu vestmintele, dar adesea trăieşte ca şi cum ar umbla dezbrăcată şi ruşinată în văzul lumii.

Cât despre suflet, rănile i s-au amestecat cu alte lucruri rele şi bune, venite mai ales de la Cornel, de la fetiţa lor şi de la băieţelul lor pe care i-a vegheat discretă şi neobosită, deşi cu spaimă ascunsă bine în adânc. Până la urmă, Marieta se dovedi a fi din categoria supravieţuitorilor.

(Din vol. „Bisturiul şi vioara”- Edit. Pastel-2014)

Foto: Andi Spot