Ildiko Juverdeanu
Epoca Tang (618 – 906) a reprezentat un moment de cotitură în Evul mediu chinez, marcînd începutul unei Renaşteri foarte asemănătoare cu cea care a avut loc mai tîrziu în Europa. Întocmai ca aici, în Europa, ea a constituit o reîntoarcere la valorile antichității sub semnul umanismului, omologul chinez al lui Dante fiind poetul Li Tai-pe (Li Bo).
Li Tai-pe (Li Bo) a fost secondat de poeţii Van Vei şi Du Fu.
Rugat să se prezinte mai-marelui oraşului Hudjou, poetul a răspuns prin aceste versuri:
„Sînt preacinstite, un dzüşi din Ţinlean / Şi un sean renegat, / Prin crîşme mai bine de treizeci de ani / Cu patimă numele mi l-am schimbat. / Ba mai zgîrcit ca aceasta cunosc un cuvînt / Vrednic să-ţi răspundă la-ntrebare: / Marelui Buddha Dzinsu eu îi sînt / Pe căile veacului întruchipare”
Într-adevăr Li Tai-pe (701 – 762), fiul unui negustor bogat din Ţilean, era un dzüşi: om cu stare, învăţat, care nu aparţinea nici unei caste oficiale sau religioase şi nu îndeplinea nici o slujbă la stat. A fost vreo trei ani poet la curte, dar nu poet de curte, pentru că avea, cum spuneau contemporanii, un „os al mîndriei”.
Sihastrul retras în munţi, dornic să cunoască, conform daoismului, tainele firii, ale tinereţii veşnice şi nemuririi, era numit sean.
Sean a fost şi poetul Li Tai-pe, însă a devenit repede renegat pentru că, spre deosebire de un adevărat sean care cutreieră liber întinderile lumii, el, după propria-i mărturisire, a colindat mai bine de treizeci de ani crîşmele.
„O, dacă cerurile înseşi / n-ar fi ţinut la cinste vinul, / Stelele Vinului, vă-ntreb, / ar mai împodobi seninul ? / O, dacă oamenii cei vechi / n-ar fi avut spre vin chemare, / Izvorul Vinului cel viu / ne-ar mai răsfrînge setea oare? / Iar dacă ceruri şi pămînt / găsiră drept să-l îndrăgească / de ce nu ne-am muia şi noi / în cupe buzele de iască?”
Van Vei (699 – 759), budist fervent, a căutat toată viaţa sublimul în lumea sa lăuntrică, învăţînd să se cufunde în conştiinţă, dornic de a ajunge la starea de „fuziune cu firea”. A ajuns, într-adevăr, la această stare, dar nu atît prin budism, cît prin poezie:
„Gîndul meu nici o putere lumească nu-l poate-nrobi / el cutreieră spaţiul fără hotare…/ Am înţeles dintr-o dată / că suferinţele doar bicisnicul trup ni-l ucid. / Spiritul / nu conteneşte să zboare. / <Porţile spre roua cea dulce> / sfios le deschid / puritate / din ele sorbind şi răcoare”
Du Fu (712-770) era supranumit „înţeleptul”, înţelepciune dobândită cu preţul multor suferințe. Provenea dintr-un neam încărcat de glorie, dar scăpătat înainte de naşterea poetului, ceea ce îl cufundă într-o neagră amărăciune. La maturitate, însă, îşi dă seama că toate frustrările şi durerile omului îl împiedicaseră să vadă tocmai Omul şi îndreptăţirea lui în Univers.
„precum floarea – soarelui spre soare / chemat am fost către obştescul crez./ Peste putinţă mi-i / a-i înţelege / pe cei ce –n muşuroi / caută liman. / Eu am visat, / Ca un bărbat în lege, / neţărmurite spaţii de ocean.”
Filosofia Chinei antice trata întreaga existenţă ca pe un rezultat al interacţiunii dintre trei forţe: forţa Cerului, forţa Pămîntului şi forţa Omului.
Poezia este inseparabilă de forţă. Metaforic, am putea spune că forţa Cerului o regăsim în Li-Tai pe, forţa Pămîntului în Van Vei, forţa Omului în Du Fu, ei creînd în epocă o trinitate literară demiurgică.
Imagine de pe allempires.com
