Întâmplări dinăuntru

Sunt lucruri pe care nu le spunem până la capăt, din lipsă de timp, din lipsă de curaj, din lipsă de noi înșine. Sunt lucruri care mor în noi de dimineața până seara și habar nu avem ce sunt și ce pierdem.

Am linia vieții dreaptă în palmă, fără nicio abatere, fără nicio poveste care mi-ar deraia existența în bine sau în rău. Cu alte cuvinte am o linie a vieții banală. Niciodată nu am plâns după nimeni, nici după bunica, nici după câini sau pisici, nici după bărbați sau avioane pierdute. Am avut mereu înăuntrul meu acel om de care aveam nevoie. Niciodată nu am fost prietenă cu nimeni și nu m-am împărțit, nici prin cuvinte spuse doar de dragul spuselor, nici prin prietenii sau întâlniri la o cafea. Nu fac declarații, nu alint, nu spun cuvinte frumoase. Nu am cui și nu am de ce. Nu tânjesc după nimeni atâta timp cât încă mai am în mine copilul de care am nevoie. Port în mine un copil care încă se ține de hainele mele, se dă pe tobogane, îmi spune tot felul de chestii când merg pe stradă. De aceea uneori nici nu salut cunoscuții, uit să mai cumpăr ce aveam nevoie, și de multe ori mă întorc acasă așa cum am plecat.  Chiar dacă  merg prin parc și mă așez pe bancă, fumez sau mă uit la adevărații copiii din preajmă, eu de fapt în tot acest timp sunt cu ei la joacă, mă dau în leagăne, stropesc cu apă.  Și de cele mai multe ori copilul din mine mă împinge să mă duc la ei și chiar asta fac, intru în cercul lor, adun ghinde, frunze de stejar, le pun pe bancă și le vând celor mici, într-un joc care ia amploare și toți părinții vin lângă mine, părți la ghidușie. De ce nu îți spun toate astea? Pentru că sunt copil doar cu mine, îmi place să merg singură în parc, să stau până la asfințit să privesc cârdurile de ciori, cum se duc, cum se duc, și croncănitul lor mă duce cu ele pentru o vreme, pentru o vreme sunt undeva sus.

Niciodată nu m-am chircit la pieptul unui bărbat plin de zale, dar nu zale din acelea de metal, nu, ci zale făcute din nopțile de dragoste. Știți că ei sunt mai puternici după toate astea. Atât de puternici încât a doua zi nu te mai recunosc. Mi s-a întâmplat. Știu pe unul care după ce am făcut dragoste cu el pieptul îi era impenetrabil, nopțile de dragoste cu el se așezaseră frumos, numărate chiar, pe sub cămașă și orice altă femeie l-ar fi deschis la nasturi ar fi fugit. Apoi s-a dus zvonul și toate-l căutau. Dar ce trist pentru ele, ori de câte ori își duceau degetele pe nasturi, se dădeau înapoi, cu un fel de frică, cu un fel de psihoză. Toate credeau că se fac prințese din mâinile lui, dar astea erau doar minciuni spuse în zori de zi, când soarele încă tace și prin sânge colcăie acea lumină care face bărbații regi. Apoi odată cu lumina, toate astea dispar, ei devin mici, înceți, împiedicați în aventuri. Noaptea le dă un fel de curaj, așa cum au felinele ochii fosforescenți și ei la fel, au cuvintele. Am în mine permanent un soi de luptă, un soi de luciditate care respinge orice alt făt. Doar că prin făt înțeleg orice alt om care ar putea încolți în mine. Da, sunt o ființă groaznică. Cu puncte de vedere care nu se deplasează după cum bate vântul, rigidă și cu rădăcini în casa de la țară. Port în mine o sală mare de teatru unde oamenii vin și se spală pe mâni sau de rele, știu să ascult și doar atât, nu dau sfaturi și nu-mi spun păreri despre ceva ce nu pot trăi pe pielea mea, e ca și cum ei îmi cer să-i mint, să mângâi locul dureros, dar nu fac ceea nu pot face. Stau deoparte pe un scaun în beznă și mă uit la piesa din fața mea, la final aplaud, plec sau mai cer. Nu am ași în mânecă și nu fac magii, deși las de înțeles că știu câteva trucuri, în fond nu știu nimic. Nici despre iubire, nici despre moarte. Sunt un om ca toți ceilalți, doar că unul care atunci când trec pe stradă sau prin viețile altora nu fac zgomot, nu dărâm nimic, cu alte cuvinte nu las urme. Sunt doar așa o dâră de vânt primăvăratic care uneori intră în nări fără să vrei, fără să vreau. Fără să vreau mă duc printr-un tunel fără capăt, acel tunel poate fi un om. Găsesc resurse în el, hrană pentru o vreme, uneori o iau singură, alteori mi se dă, uneori o smulg cu forța, o fur, alteori o las la gard. Port în mine femei diverse, în diverse ipostaze, dar niciuna nu se trădează pe alta. La sfârșitul zilei se adună toate obosite,  comunică între ele, cumva pe sub piele, niciodată cu voce tare sau în văzul meu.  Fiecare își spune păsul, ce a pățit mama, iubita, colega, toate la un loc devin o constantă, un fel de pi=3,14, orice aș face, la finalul zilei mereu sunt eu.

Sunt lucruri pe care nici ele nu le spun până la capăt din pudoare, dintr-un amestec de viață în zadar și sânge pe mâini. Niciodată nu voi fi eu. Nici înăuntrul meu. În mine e acea luptă de neînțeles, ca un film pe care niciodată nu-l prind de la început și căruia niciodată nu-i prind finalul, pentru că între timp am altceva de făcut încercând să mă cunosc.

Sau poate am un mecanism, un refuz pe care nu-l stăpânesc și o iau mereu de la capăt.

Sau poate asta e chiar viața, încercarea, încercarea de a spune tot până la capăt. Nepuțința de a găsi un răspuns ne ține vii. Altfel ce am fi?!

Sursa foto: interviewenlair.com