Constanța Popescu Strigătul se sparge în declarații mute,
distanța e o adresă clandestină,
mă rănește precum țurțurii
căzuți în soartă.
Rochia mai păstrează emoții condensate,
nu le-ai ținut în palme,
n-ai ocrotit așteptarea
și tămăduirea tăcerilor albe…
Oglinzile simplifică nevoia de tandrețe,
tu și eu o altă formulă a moleculei
din zori, așteptând aplauzele vindecării
de noi, iubirea, tămăduirea biruinței,
o catedrală a liniștii,
o rugăciune în vârful săgeții
și închiderea cercului.
Răbdarea mea are colțurile rupte,
pașii au uitat amprenta drumului,
bucuriile nu mai sună la poartă,
veștile se împiedică în gânduri
hotărâte să închidă ușa,
doar niște povești ne colorează
diminețile cu insomniile
care ne aburesc ochii…
