Sergiu CrăciunE-o dimineață ca oricare alta…
și drumul spre tine, copac înfipt în tăcerea
etern-a lumii mă-ndeamnă să te admir, din mers.
nu mă pot opri să te admir,
doar din mers –
să te salut cu privirea
cu un ochi măcar să-ți caut alinarea,
iar cu cealaltă ureche să te sorb din foșnetul calm
al frunzelor pălite…
să te tot caut și să te strig, hai copacule, răspunde-mi
ești schimbător l-al vremii anotimpuri
copacule, înfipt în marginile limitate ale ființei neființă!
ce multă poveste pentru cinci secunde de admirație –
din mers, dar contează, pentru că tu contezi mai mult decât mine;
nu am habar pe câți i-ai cucerit așa, cum faci cu mine
vorbești viu, vorbești mort, vorbești oricum
tăcerea e parte din noi toți,
și partea fundamentală a Celui ce-mi poate oricând curma viața…
te las și-mi continui al meu drum cadențat
cu paharul de cafea răcită, cu-o mână rece
și cu cealaltă nepăsătoare râzând de mine, de tine, de noi
vai, vai, ce copac, ce om se lasă peste citadelă
și merg cadențat, e liniște, e trecut de răsărit și copacul rezistă.
