Încotro-urile tristeţii

Motto:

,,De-i poetul dat tristeţii

Singur se împacă’’

Goethe.

          Pentru acoperirea vieţii, a Pământului decantat după tulburele potop al Omului, dinapoia primei Eve, Veşnicia vine ca o coajă spartă din Universul care-şi alege  câte dintre lumi să-i  încapă. Printre umbre, perechi destine îşi deapănă trăirile, repetându-le întruna, până la stingere, el într-un vers, ea într-o întreagă poveste de singurătate.

Se vor iubi, poate, din când în când, iernile amintindu-le că, la orice atingere, se pot topi, înainte de-a fi îmblânzit muza dinăuntrul poeziei.  Se vor căuta, ca ochii, apoi, care nu văd decât pipăind urma culorilor scurse printre cuvinte uitării, cea care, mai mereu, doare, declinând regăsirea.

          În numele pădurii, dintotdeauna, rătăcindu-şi ecourile de cântec al vântului ce-i desparte cu izvoarele care leagă munţii de mările îndepărtate, altfel privirii. Ori de lumină, spartă mai întâi peste crestele inundate văzduhului, adevăratul tribut curgerii, dedublându-se sfâşiată între zile-ntâmplate şi nopţi nedormite. Cu săbii îngheţate până-n rărunchi să-ntretaie furtunile cerului, apărându-şi pustiul astfel deschis drept grădină îngerilor, întorşi mereu cu o brumă de linşte între aripi.  Şi se mai ninge, uneori, din înaltu-i, cu fulgi de vreme-ntreruptă, să nu le fie tihnă, la gura sobei, amintirile cu copii şi laturi de sănii. Flori niciodată albe-ndeajuns pe tâmplele răzbite întunericului nevrednic  zorilor, pentru unii fereastră altei lumi, cu miros de cetini prin jur, cu vedere spre hău.

          Nimeni nu-ndrăzneşte să fie ce-a mai fost, prezentul trecut prin uitare în ceasuri stătute, chipul înstrăinat de trup, celui prins între iernile altei case, fără-ntors părintesc. Cei duşi în demult, el însuşi scăpat din ghearele timpului, a suferinţei neconvertită de gând în durere, a părerii că, în golul rămas, încap numai eu umbrei lor. Alegând moartea cu ochii deschişi, să mă vadă venind, pe aceleaşi bătute de soartă cărări, celui care nu-mi şade să-l ştiu, în coasta spinării surpată odată cu crucea-ndoielii.

          Peste zbor se-nconjoară căderea, nu urcuşul la sfinţi nemiloşi, pândesc corbii flămânzi de răni omeneşti, la orice poartă prin care-am ieşi sau intra, spre iertare. Cât suntem încă vii pământul ne doare, sub noi, înghiţind dangătul clopotelor ce-ar ţine isonul bătrâneţii golului dinadins necuprins, doar luminii de-apoi.  Când din ceruri, spălate de lacrimi divine, încep să cadă stelele arzând, ca şi mine, tot trecutul aprins de-o scânteie venină, îngropându-se-n sine.  Ce povară, întruna repetând, să fim singuri cu noi, îngropaţi în tristeţea primară descinsă, pe rând, la orice învoială că însăşi Treimea s-ar sparge. Mai mult de atât nu se poate muri, din toată rana când au rămas numai oase tocite-n genunchi de rugăciuni deşarte. În trunchiul scurmat, printre cuiburi părăsite, cucii ne-amintesc de lemnul plin de răstimpuri neduse la capăt. Şi de spuneri ce-ar fi schimbat starea nopţii într-o vrajă, culoare de vis, pentru un altfel sfârşit, împăcarea cu dezordinea firii, niciunul în completarea celuilalt.

          Nesupunere, doar pereţi dimprejur, alte umbre ies pe jumătate oameni din ei, ca o în tâmplare a aripilor rupte ce nu mai pot să-şi ducă viaţa în zbor. Cicatrizată, rana continuă, până când vin ploile, din nou, să dizolve cenuşa din sânge, pregătindu-şi ursitoarele pentru regrete. Chiar şi fără să recunosc, cu fiecare muşcătură de ochi prin spatele jumătăţii rămase în mine, mă îngrop mai adânc. Cât să-ncap, pe ascuns, celuilalt, ori a spune, nimic din ce cuvântul trădează.

          Despărţirea dintre ceasuri ce bat prezentul pe loc şi, doar rareori, mă trezesc din uitare, este, desigur, răspântia limbilor ce nu se mai înţeleg, nici măcar între ele. Însemnele mirării coboară câte trepte-mi revin ca năvoade-nţelesului, nu se mai satură neliniştea în mine de-atâtea păreri. C-am ajuns să mă-mpart celorlalţi, împreună cu aleanuri fiinde, cei rămaşi între ziduri, neplecaţii din fire, încă o dată sperând regăsirea să nu înceapă aici.

          Toate se-nvârt în jurul aceluiaşi cerc, parcă mat, altcumva chiar decât plinul murdar dintre liniile încordate înăuntru-i. Fântâna în care nu se mai oglindeşte nici piatra supusă adâncului, nici lumina refuzată închiderii pustiei secate. Ce-ar fi fost de vărsat din ciuturi zvântate şi ele-n rugină, doar spinările-ntoarse robiei, pînă la tălpi înfierate. Să ajungem la fel prefăcuţi, precum plânsul pe prund nerăzbit lăcrimării, ori ocol ce-am surprins, ochiul prin marginea ploii. Cât suspin între nopţi tot mai rare, să-mi înşel aşteptării trecutul, cel dator unui gând nepăsat, pedepsit , iar copil suspendat între veşti de colinde într-o iarnă prea scurtă.

          Începeam cu strânsul,  palmelor amorţite şi glasului îngheţat, şederii eterne, strivit ca şi teama de-a fi ocupat locul altcuiva. Nu ţin minte nimic din vieţile celelalte, câte pământuri am îngropat înşelat de îndepărtarea mării, câte hăuri înapoia stâncilor sfărâmate doar cu ochii-mi mai rău împietriţi. Am ratat poate, între timp, câteva refluxuri care m-ar fi rupt de maluri, nu şi de fantomele trecutului ce mă cuprind oricărui gol iscat. Şi asta pentru că m-am născut prea târziu, fără apoi, dintr-o pală de vânt ecou peste munţii-ncurcaţi între creste şi râpe. Unde toate drumurile curg la vale, de-odată cu mine, alunecă treptele pentru a rătăci singur invariabila întoarcere, mă spală izvoarele până la vărsarea neîmplinită. Încheieturile inimii mele nu mai lasă arsura să treacă, sfârşitul se va săvârşi înăuntru, ca şi cum ar fi aceeaşi lumină.

          În depărtările celorlalţi, cu aripi demonice, se pierde lucirea, înghiţită prin abandonul căderii de găuri negre, la hotarul pământului din urmă cu orizonturile închise. Nu mai mult, vindecându-mă mişcării prin nepăsare a timpului, suferinţa eventualei regăsiri rămâne ancorată în trup, mutându-se doar prin sacrificiul final pe vreun prund de suflet. Poate n-am plâns destul pentru toate morţile întâmplate, chiar şi pentru a mea, mereu în pragul aceleiaşi întâmplări, ca să o eliberez de tristeţea plecărilor sau, poate, abia apoi voi plânge şi tăcerea de acum. Mă obişnuiesc, încet-încet, să nu mai trăiesc de-adevăratelea, adunând în mine, ca într-o fântână, pietre suprapuse, ce-nconjoară sufletul de viu. Ochiul dinăuntru nu mai înverzeşte, nici măcar tomnatic, oglindindu-se pădurilor  rărite, luminii ruginind echidistant între zile trecătoare şi noaptea veşnică.

          Aici am fost ca şi acasă, retras într-o scorbură stingheră a genealogiei mele, ascuns deopotrivă cerului sub furtuni şi pământului printre rădăcinile săngerând în mine. Niciodată destul însă, cât să-mi aud singurătatea hăului dimprejur împărţită cu alţii. Am scrijelit neputinţei de-a spune, pe scoarţe înăuntru, păcatul întâlnirii cu sânul Naturii, cea veşnică mamă. S-au uscat, când şi sevele ei, dârele rănii printre curpeni de rod pătimit al durerii prefăcută-n fiinţă. M-a învins îndoiala, despărţindu-mi de trup tot trecutul, tăcerea şi gândul pereche-n ispită, pumnul tristeţii împins de înc-o prăsea, cea din urmă. Că înspre mine nu se mai deschide nici o poartă, văd orbind de uitare prin lacrima stoarsă vidului în locu-i venin. Ochiului strivit între pleoape şi cearcăne, vremii-n şterse culori, mai încete, cum se stinge candela apoi, de-o altă întristare.

-din volumul în pregătire ,,Pretexte în favoarea poeziei’’.