Isabela Branescu 
„Stați așa afundați într-un cufăr
cu lanțuri și drugi de fier
ferecați cu tot atâtea poveri
pe fundul oceanului propriu v-ați așezat, însingurați”
Îmi spunea mai ieri o comoară de fată,
prietenă la cataramă cu zilele mele frumoase,
„se joacă ziua de mâine prin mine și mă bucur de invazia ei
ca de a unui câine care se tolănește la picioarele mele”
Și în timp ce vorbea eu mă gândeam la cucuvele
Nebunele, cum de găseau numai noaptea chemări, să fi cântat
În toiul zilei aș fi fost ca ele, cu sprâncenele afarisite de bucurie
Dar nu, ele noaptea aveau de iubit, de strunit
de ademenit, ca o femeie pierdută așteptând la ușa hanului
Un fel de redută cu zâmbetul roșu aprins, dintr-o bătălie pierdută
„Văd că te-am plictisit,
Să lași ușa deschisă să pot intra,
Nu pot purta cu mine toate cheile lacătelor tale.”
Și a plecat.
