În ziua alegerilor

Spre toamnă au avut loc alegerile. Peste puţin timp aveam să fiu primar cu acte în regulă: ales, votat şi validat. Nici nu se punea problema că altcineva ar putea să câştige locul pe care deja îl ocupam prin hotărârea celor care conduceau judeţul.

Cunoşteam oarecum felul cum se desfăşoară alegerile.Mai participasem în primul an al venirii mele în comună la o campanie electorală.Votul era obligatoriu, aşadar nu se punea problema prezenţei la vot. Pentru ţărani, ziua alegerilor era una specială, când, după ce puneau ştampila pe buletin, mergeau în centrul satului şi discutau vrute şi nevrute cu o băutură în faţă.

Şeful de post avea o Dacie pe care o folosea destul de rar datorită suspiciunilor şi geloziei soţiei sale, dar şi pentru că uneori conducea mașina după ce bea câte un pahar, două de vin sau câte o ţuică tare din prune. Acesta primise sarcină de la secretarul de judeţ Ţăpoi să asigure cu maşina proprie deplasarea mea la circumscripţiile de votare. Primise tichete de benzină. Eram repartizată la secţia de votare din satul Ghiduleasa, la circumscripţia din şcoală, deoarece candidam la reşedinţa de comună, unde teoretic nu aveam voie să stau.

Dimineaţă, la prima oră, şeful de post era cu maşina în faţa primăriei, bucuros că avea să mă însoţească în celălalt sat. Bucuria avea să-i fie însă de scurtă durată. Între cele două sate mari ale comunei erau circa şase kilometri, distanţă pe care am parcurs-o lejer în cinsprezece minute. Ne-am oprit câteva minute la magazinul din central satului, la brutărie pentru a lua o pâine caldă şi am mers spre şcoală. Când să cobor din maşină, lângă şcoala unde era secţia de votare, în faţa maşinii a apărut soţia şefului de post zburlită, cu părul negru ondulat vâlvoi, căzut peste ochi, s-a repezit la portiera maşinii pe care tocmai ieşisem şi trântind-o cu zgomota început să strige la mine şi la soţul ei, miliţianul, şef de post:

– Idiotule! Ce eşti tu? Sluga primăriţei să o plimbi cu maşina mea? Să-mi dai imediat cheile şi să mergi pe jos cu primăriţă cu tot. Prostule!

– Măi, femeie, îmi pierd serviciul din cauza ta, a încercat să o împace miliţianul, înroşindu-se asemenea unui elev prins la copiat. Am primit tichete de benzină pentru a o ajuta pe

tovarăşa primar să ajungă aici.

– Să dispari din faţa mea animalule, a strigat femeia,smulgându-i cheile mașinii din mână.

Am plecat ruşinată de întregul scandal şi am mers pe jos spre şcoală. Lumea adunată în curtea şcolii se uita mirată şi nu le venea să creadă că sunt martorii unei astfel de scene casnice, despre care aveau să discute mult timp.

În secţia de votare, pe şeful de post îl aştepta şeful lui şi instructorul de la Consiliul

Unic, care urmăriseră pe geam întreaga scenă.

– Să dai o notă explicativă, tovarăşul sergent major Gândac! Instructorul mi-a făcut semn să mergem în cancelarie, unde peste ceva timp a venit şi şeful de la Miliţia Judeţeană, care m-a anunţat că a hotărât mutarea în altă comună a şefului de post.

– Pe unde a fost ăsta cu nevasta lui, tot necazuri de felul acesta ne-a prilejuit, a spus mâhnit şeful miliţiei.

– Du-te ia-ţi femeia, urc-o în maşină şi duceţi-vă acasă! O să trec pe la post peste câteva ore.

Şeful de post era blond, aproape albinos, cu buze subţiri şi nasul uşor coroiat, urechi mari şi clăpăuge, roşii mereu. Nu prea înalt, dar ciolănos şi adus de spate. Avea o figură stupidă. Îl priveam întrebându-mă ce putea vedea soţia la el aşa de atrăgător pentru a fi geloasă pe orice femeie care se urca în maşina lui, punându-i astfel în pericol nu numai demnitatea de

slujbaş al statului, dar şi pe cea de bărbat.

Ziua începuse prost şi avea să se sfârşească târziu în noapte într-un mod cu totul neaşteptat. Pe la vremea prânzului, preoteasa Frosica, ajutată de câteva femei din sat, au pus masa într-o sală de clasă. Nu aveam voie să mergem la masă acasă la cetăţeni.

Am servit masa în tăcere. Incidentul petrecut cu doar câteva ore în urmă nu fusese încă uitat. În timp ce stăteam la masă împreună cu şefii de la judeţ, gândul mi-a fugit la celelalte alegeri când eram secretar adjunct şi fusesem repartizată în cel mai îndepărtat sat al comunei pentru a urmări

desfășurarea alegerilor.

Alegerile se țineau într-o şcoală veche pe jumătate dărâmată, unde cursurile erau ţinute în singura încăpere întreagă de către un învăţător care amenajase și secţia de votare. Odată adusă în acel sat de către instructor cu mașina, trebuia să stau până se terminau numărarea voturilor şi completarea proceselor verbale. Sergentul, ajutor de şef de post la secţia de miliţie, avea sarcina să se ocupe de masa celor repartizaţi în secţia de votare. Orele treceau în fugă, era mult de

lucru şi numai gândul la mâncare nu ne era. Totuşi, după ce a trecut bine de ora prînzului, foamea îşi cerea drepturile. Din sfert în sfert de oră apărea sergentul Stănică şi din uşă spunea:

„-To-to-va-ră-şşşa se-se-cre-tară, peste cinci mi-nununu-te e gata masa!”.Au trecut minute, ore şi ore. S-a terminat votarea, s-au numărat voturile, s-au completat formularele. În tot acest

timp, Stănică miliţianul îşi făcea conştiincios datoria raportându-ne din timp în timp, convingător că peste câteva minute vom sta la masă. Pe la ora 11 noaptea, am fost anunţaţi că maşina a pornit spre noi pentru a ne duce la centru, împreună cu voturile. Satul era cufundat în beznă la ora aceea

târzie din noapte. Ne cam pierdusem speranţa că vom sta la masă. Două femei scunde, grase şi crăcănate, transpirate,însoţite de miliţianul care radia de fericirea misiunii îndeplinite, au apărut cu un ceaun mare, plin cu rasol şi o mămăligă la fel de mare, acoperită cu un ştergar. „-Să trăiţi! Aveţi aici cinci găini făcute rasol, usturoi şi mămăligă”.„-De ce a durat atât demult?, am întrebat nedumerită şi supărată. Şi de ce trebuia să faceţi cinci găini?” Între timp, foamea dispăruse şi nu-mi doream decât să ajung la comună şi să dorm. „-Câte una de fiecare”, a spus blonda cea grasă, privindu-mă mirată de întrebare şi de supărarea mea. „-Au fost bătrâne, mânca-le-ar hulpea de orătănii” a spus cealaltă femeie, în timp ce aşeza pe masă toate cele necesare.

Am apucat o găină de un picior şi am încercat să rup o bucăţică de carne pentru a-mi potoli foamea. Am renunţat repede. Bucăţica nu se lăsa ruptă. Cred că nici până dimineaţă nu erau fierte, aşa de bătrâne erau acele găini. „-De-de ce-ce nu mâââ-n-câ-câ-caţi, m-a întrebat uimit miliţeanul în timp cetrăgea cu dinţii puternici de barbat tânăr nefumator, dintr-un piept de găină. “Lu-lu-aţică-că nu vă-vă muu-şcă. Nu au măăă-se-le! „-Ele nu, dar eu da”, am mai avut puterea să glumesc. Mult aşteptata maşină a oprit la poarta şcolii şi am plecat spre centrul comunei cu speranţa nemărturisită că voi găsi acolo ceva de mâncare…

În timp ce servea cafeaua, preoteasa a venit lângă mine şi m-a apucat pe după umeri.

– De ce sunteţi aşa tăcută? Nu fiţi supărată, tovarăşa primar, mi-a spus, aşa sunt femeile. Am auzit că s-au certat aseară pentru că şeful de post a venit târziu, beat, şi ea nu a fost de acord să plece dimineaţă cu maşina, mahmur cum era.

– Nu sunt supărată. Sunt obosită. Am nevoie de o maşină să merg la centru mai pe seară. Mai am două tichete de benzină.

– Dacă nu găsiţi pe altcineva, o să meargă părintele să vă ducă.

Timpul a zburat repede.Totul a decurs fără incidente. Oamenii veneau în grupuri, grupuri la votare. Prezenţa la vot era obligatorie şi nimeni nu risca să primească amendă neprezentându-se la vot, de aceea procentul de persoane participante la vot era de peste nouăzeci şi cinci la sută dintre cei cu drept de vot. Pentru orice funcţie erau trei propuneri, dar era hotărât dinainte cine va fi cel ales. Acesta, de regulă, era pus pe buletine pe prima poziţie. După o aşteptare obositoare a

apărut în sfârşit maşina de la Consiliul Unic în care ne-am urcat toţi plus sacul cu buletine de vot. Când am ajuns în faţa primăriei am constatat cu uimire că Aro-ul alb cu număr mic de la judeţ era parcat în faţă. Maşina care trebuia să ducă pe secretar şi pe şeful de post cu buletinele şi procesele verbale la judeţ era şi aceasta în faţa primăriei. Luminile ardeau peste tot în primărie. În centrul comunei era zarvă.

Restaurantul era deschis şi plin la ora aceea târzie din noapte. Ziua alegerilor era o zi specială, care trebuia sărbătorită cum se cuvine. În timp ce bărbaţii se cinsteau în restaurant, femeile stăteau ceva mai departe cu mâinile în buzunarele de la şorţurile mari şi dungate, supraveghindu-i să nu se îmbete prea tare.

Am coborât din maşină. Părintele şi cu preoteasa Frosica, curioşi să afle primii rezultatele alegerilor, se aflau deja în curtea primăriei. În birou la mine era lumina aprinsă, dar nu era nimeni. Îl strig pe nenea Turuianu şi îl întreb mirată:

– Nea Turuianu, unde au dispărut toţi?

– Tovarăşul secretar Ţăpoi este încuiat de mai bine de o oră pe dinăuntru cu secretarul primăriei.

Mi-am făcut o cafea şi am aşteptat, întrebându-mă ce-or fi făcând atâta timp cei doi în biroul încuiat. Din când în când suna telefonul de la Biroul Electoral Judeţean (B.E.J.) pentru a mă întreba dacă a plecat maşina cu voturile şi procesele verbale.

– Nenea Turuică (aşa îl dezmierdam pe guard), spune-le că a plecat maşina!

Acesta se bucura de fiecare dată când primea dispoziţie să spună o minciună, după care îşi lua plata servindu-se din pachetul cu ţigări B.T. de pe masă. Zâmbea complice. Ştia tot, dar nu spunea nimic. Era foarte apreciat pentru discreţie.

Într-un târziu, uşa biroului secretarului Mândrică s-a deschis şi acesta însoţit de secretatul de la partid, Ţăpoi, a strigat la guard:

– Anunţă şoferul că în cinci minute plecăm!

– Să trăiţi, am înţeles!

Mapa şi haina secretarului de la judeţ erau în biroul primarului unde stăteam, aşteptând rezultatul alegerilor. Eram foarte curioasă să aflu de ce stătuseră o oră şi mai bine încuiați în birou cei doi.

– Să ştii, tovarăşa Ţâru, că nu ai avut suficiente voturi pentru a câştiga alegerile!

– Cum adică? Nu am ieşit primar?, am întrebat uimită peste măsură.

– Nu, nu ai ieşit. A ieşit cel de pe poziţia a doua, tovarăşul Paraschiv de la Ghiduleasa.

– Şi ce fac acum, plec înapoi în fabrică după ce m-am mutat în comună?

– Stai liniştită că am rezolvat cu buletinele de vot. Ce crezi că am făcut cu secretarul atâta timp în birou? Te-am votat, tovarăşa! Te-am votat! Mare figură e secretarul ăsta, a mai spus, în timp ce se îmbrăca. Am fost nevoit să-i promit că o voi ajuta pe nevastă-sa să fie dirigintă la Oficiul Poştal. Cam aşa stau lucrurile, tovarăşa primăriţă Ţâru Teodora!

În birou era frig. Secretarul, care era întotdeauna de o curăţenie exemplară, acum mirosea puternic a transpiraţie şi a picioare obosite.Am coborât împreună scările până în stradă unde aştepta maşina cu motorul pornit. În timp ce maşinile dispăreau, coana preoteasă Frosica, cu un zâmbet cât central comunei, mă îmbrăţişa cu neţărmurită dragoste prefăcută.

– Să ne trăiţi, tovarăşa primar, să fiţi sănătoasă şi să ne conduceţi mulţi ani. Ce mult mă bucur că aţi câștigat alegerile!

(Din cartea “Bietul om sub vremi” Edit. Pim Iași 2012)

Foto: Andi Spot