Nu-mi explic cum ai putut să ascunzi
și soarele și cerul la tine-n suflet,
Te-ai hazardat când ai întors spatele omenirii.
Culmea e că ai făcut asta, iubindu-mă pe mine.
Iar drept răsplată îți zâmbesc și te sărut în gând.
Și plâng necontenit – de fericire.
Când totul e înțepenit într-o iluzie eternă,
privirea mea e copleșită
de răsăritul viu colorat
sau de cerul inundat de albastru,
de nuanțele ochilor tăi.
Doar orizontul pare că se prelungește
până dincolo de sufletul tău,
în abisul invadat de lumina purpurie.
Loredana Stan 07.11.2022
