Codruț Radi 
Pentru că tot ajung să-mi însuşesc imaginile-simboluri din universul înconjurător, de ce nu le-aş căuta, mai înainte, conferindu-le, pe lângă motivaţie, cheia de verificare a acesteia.
Trecând, invariabil, prin lumea simţurilor, cea care ne uneşte cu natura, într-o repetabilă afectivitate, înşelătoare uneori, ca simţurile în contrariile lor, ori deplasându-ne percepţiile spre extremele înţelegerii.
Ştiinţele exacte, chiar şi filozofia, abordează caracterul finit, determinat, al spaţiului vecin omului, ca formă, dimensiune, eventual moduri de interacţiune, sub incidenţa legilor fundamentale ale naturii.
Depăşind percepţia senzorială, ar trebui să se producă iluminarea, la nivelul la care insuficienţa simţurilor declanşează intelectul, dincolo chiar de filtrele şi reprezentările raţiunii.
Recunoaştere –reflectare –percepţie, o triadă senzorială într-o permanentă interschimbabilitate, care, încet –încet, îndepărtează efectul de cauză, până la identificarea efectului în sine, cu promovarea interpretării în procesul de conştientizare şi, evident, în cel privilegiat al creaţiei.
Diversificarea percepţiei, personal sau nedeterminat, în acest proces al creaţiei deschide noi căi, nu neapărat de cunoaştere, cât de exprimare imagistică, până la sublimare. Este cazul poeziei nespuse, ceea ce s-a suprimat din capul locului, s-a omis, ori n-a încăput într-o imagine poetic creată. Care va fi receptată, în funcţie de starea de polarizare a senzorului, a cititorului, în speţă, într-un mod mai mult sau mai puţin complex, poate doar formal.
Nu este nici o regulă în a te adresa cuiva anume atunci când vrei să transmiţi un mesaj artistic, el va fi supus, categoric, interpretării. El vine să deschidă universul cunoaşterii, chiar dacă prin alte întrebări cărora nu ştiinţele exacte le vor da răspunsuri. Şi pentru asta trebuie să conţină imagini care pot fi vizualizate, care să ne arate nu drumul poetului, uneori sinuos, alteori încâlcit, cât, mai ales, drumul cunoşterii prin poezie.
Limpezirea gândurilor pentru conştientizare, prin descifrarea sensurilor poetice, poate fi rezultatul înţelegerii noastre, dar şi revelaţia interpretării. Un efort individual care nu implică temporalitatea, amintirea ori predicţia, ci, mai degrabă, regăsirea spirituală ca necesitate patologică. Poezia, disciplină a minţii şi a sufletului, are privilegiul, faţă de suratele ei muzica şi pictura, de a putea fi reconstituită. Ascultată sau privită, citită sau scrisă, asupra ei se poate interveni permanent, schimbându-i forme şi sensuri, fundamental, fără contraziceri.
Creaţia se poate produce şi în cadrul, echivoc oarecum, al imaginaţiei inconştiente, dar nu şi receptarea ei, cel puţin nu a poeziei. Dacă imaginile universale adastă individual, într-un spaţiu gol, el însuşi inert, fără a fi ataşate sau asociate oricărei percepţii, atunci va interveni poetul ,,nestrivindu-le corola de minuni”, dar reconstruind o altă lume, care să trezească simţurile amorţite. Inerţia respectivă poate fi rezultatul ciocnirilor întâmplătoare, de cele mai multe ori, dar şi dirijate spre zona energiilor sensibile, care pot vlăgui de esenţe, instantaneu, întreg spectrul vizual.
Numai legile nescrise ale creaţiei artistice pot regla aceste disfuncţionalităţi, subordonându-se, la urma urmei, celor universale, de refacere prin sine a nesfârşitului. Refacere posibilă în acea ,,marjă a fanteziei” de care poezia are parte, printr-o eliberare condiţionată a spiritului. Pentru că, în plan metafizic, rămâne prizonieră intelectului responsabil ce re-crearea vizualului.
Cotiturile experimentale, împinse până la fluidizarea continuităţii, vor asigura progresia în lumea creaţiei. Ruperea legăturilor universale, în perspectiva cauzală a înstrăinării, a negării, a retragerii controlate, a insuficienţei, având ca efect imediat repausul, în sens motric, dar şi detaşarea, desprinderea dintr-un echilibru existenţial, nu poate fi, în nici un caz, soluţia reală, particulară, de rezolvare a contradicţiilor noastre cu lumea înconjurătoare. Nu vom reuşi, din această stare, să modificăm ceva în ordinea prestabilită universală, chiar având percepţia acesteia, conştienţa măsurii ei nu ne va permite nici o acţiune personală în această direcţie. Este necesară schimbarea noastră în consens cu evoluţiile macrocosmice, adaptarea la mişcările continue din jur, evident mai puţin dezordonate decât ale noastre, ca indivizi şi ca specie.
Regăsirea ,,centrului de forţe” trebuie să fie principala noastră preocupare, într-un spaţiu în care gravitaţia ne împinge, ne deviază chiar, spre tenebrele pământeşti. Întâlnirea cu poezia, în atari condiţii, un adevărat nucleu de forţe energetice şi senzoriale, nu poate fi decât salvarea sufletului într-un corp sleit de mişcări închise şi inutile. Să ne eliberăm, aşadar, de toate aceste erori sistematice existenţiale, prin poezie, descoperind sau redecoperind Eul universal.
din volumul în pregătire ,,Pretexte în favoarea poeziei”.
Foto: Andi Spot
