în dreptul nostru

ne cuprindem
cu înfrigurarea cu care se țineau în brațe
ulmii lui yvan goll strângându-ne ramurile
până la os.

timpul ni se rupe în pagini
cu miros de oregano. se retrage cu discreție
ca aceia ce șoptesc la căpătâiul unui muribund.

camera semănă cu noi –
pe tavanul cu nervuri de insectă
crește o pată de umezeală
în forma unei uși ce nu dă nicăieri.
orice gând ne e numărat
cu un abac de oase subțiri.

în curând
un spațiu alb se va instala între farfurii
ca o greșeală necorectată.
o vreme vom vorbi mai încet
ca să nu-l mărim.

în registru
în dreptul nostru
va fi trasă o dungă neagră.