Cristina Crețu 
În auriul asfinţit al frunzei
Băjenia începe să rodească
Şi toamna rece ca sărutul Iudei
Va face aripile morţii iar să crească.
Voi aştepta din nou, amar, ca vântul,
c-un Recviem, să-i cearnă risipirea,
în trupul său va suspina pământul
şi-n mine iar va sângera iubirea.
Voi sta la geamul sur, ca de cenuşă,
Iar ochii-mi plini de patimi vor fi uzi,
Că nimenea nu mi-a bătut la uşă,
O, glasul meu… pe care nu-l auzi.
Sursa foto: christinemarieturcu.files.wordpress.com
