În aşteptare

În grădină, azi n-a mai putut ieşi. Se făcuse frig. După ora de vizită, nici în salon nu mai răbda să stea. Prea multă fojgăială, ba vorbeau, ba se vaieta careva, ori intrau fetele să spele pe jos, ori se furişa cineva cu o plasă plină de pachete cu mâncare de-acasă, şi, dacă o asistentă schimba o perfuzie, lăsa uşa larg deschisă şi atunci gălăgia de pe coridor se vărsa toată în salonul lor de şase paturi. Se învăţase să evite să se enerveze. Mai bine ieşea şi se plimba pe cărarea din grădină. Era frig afară azi şi picura o ploaie de toamnă târzie. Ştefana, cu pumnii strânşi în buzunare, cu halatul ponosit, de molton, aruncat între umeri, peste pijamale, păşea alene pe coridoare, ca-ntr-o pierdere de vreme. „Parcă n-am nicio grijă, zău!… Ha! Şi nici nu am!” La parter, lângă biroul de primire-bolnavi ştia de o sală. Un fel de magazie? Apăsând pe clanţă, uşa s-a deschis şi ea s-a furişat înăuntru. Erau înghesuite aici după renovare, vechituri. Păşi printre scaune rupte, pe lângă o masă şchioapă. Erau pe-acolo panouri decorative cu prinţese şi baghete fermecate, personaje arhicunoscute, toate din polistiren pictat. „Aha, de la pediatrie”. Într-o cutie mare stăteau alandala câteva animăluţe vechi, de pluş, prăfuite. Altă cutie era plină cu jucării dezmembrate, uzate. Abandonate. Rămase de la copiii…  Fereastra -închisă, jaluzelele- trase. Aproape întuneric şi miroase greu. În spatele unui dulap, Ştefana descoperi o altă uşă. Se opinti şi trase dulapul cât să încapă trupul ei sfrijit. Era o uşă îngustă, de carton presat, cu vopseaua jupuită şi o gaură în locul clanţei. Uşa era legată cu sârmă şi o desfăcu, împinse uşor şi intră în mica încăpere. Debara cu fereastră?… Praf cât vrei. Aici…  e linişte.

Trecuseră câteva zile de când a fost adusă într-un miez de noapte cu vertij, stări de leşin, şi vomă. Încă aşteaptă rezultatele investigaţiilor. Nu-i spunea nimeni- nimic. Doar că avea de aşteptat. Ha! Ha! Parcă n-ar şti că de la viaţă nu putea să aştepte nimic! La primul atac al bolii, Ştefana se uita în ochii doctorului şi acesta îi spunea că există speranţă, că merită să încercăm. A pronunţat diagnosticul în termeni medicali… De ce, ca să atenueze şocul? Şi ce cuminte a fost, a suportat tratamentul, a făcut tot ce i s-a cerut şi chiar mai mult. Extraordinar. Însă o a doua şansă nu poate să mai fie. Remisie- metastaze! Ce balans! Au fost multe de făcut, s-a bucurat de timpul câştigat. Atuci au sărit toţi, din toate părţile, cu sfaturi. S-a izolat? Trebuia. Nu poţi fi pe placul tuturor. Singurătatea ei a fost puterea ei. Şi-a concentrat energia, s-a bucurat altfel de viaţă, aşa primejduită cum era. Ajunsese la deplină maturitate? Da, prin suferinţa aceea. Şi… Ei, nu!… de data asta… pentru că ea ştie… ştiuse încă de la început că boala asta nu are unde să dispară… Ăsta-i şarmul ei. Te amână puţin. De data asta, Ştefana se va pregăti în linişte de plecare. „He! He! Voi credeţi că vă părăsesc? Ei, nu! Doar că am de mers undeva, departe. Am schimbat pasul şi o să prind un pic de viteză, vreau să zic. Voi rămâneţi un pic în urmă, asta-i tot. La detalii nu mă pot gândi acum,… nu încă…”

 Ştefana, spre mirarea unora, se pare că nu-şi mai răbda prietenii, nici rudele, familia, pe cei  ce-s carne din carnea ei, orice gest de bunăvoinţă, de compasiune, de generozitate, o fac să explodeze. Au vizitat-o şi de data asta la spital, teribil ce dezamăgire a stârnit pe chipurile lor. Îi părea rău într-un fel. S-o lase toţi în pace, e dreptul ei… Două lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji, le simţi rotunde şi reci. Un frison pătrunzător îi alerga pe sub haine. Ar fi trebuit să stea în pat, la căldură. Nicăieri nu are linişte. Tânjea după o viaţă simplă şi armonioasă de când se ştie. Avusese ea vreodată așa ceva? Care e acum prioritatea cea mai mare?… Da, tot sănătatea. De fapt, nu mai contează. Căută prin buzunare şi dădu peste un pix și chiar un fel de listă cu probleme de rezolvat. Avea şi un mic pachet secret pe care-l scoase din buzunarul halatului. Apoi deschise fereastra şi trase în pieptul ei îngust şi chinuit aerul proaspăt. Din pacheţel,  Ştefana îşi scoase ţigara. Fumatul era interzis până şi în parcul spitalului. Le promisese, prea o bat la cap de-o viaţă, că se va lăsa de fumat. Şi chiar a făcut-o pentru o vreme. Dar acum… o să-şi savureze ţigăruşa. E bun locul ăsta, ca un cuib numai al ei, de răsfăţ. Îşi adună aripile halatului pe lângă ea şi se gândi la trupul ei ciobit şi chinuit cu tăieturi de care nu  poate să nu-i fie milă. Cât de caraghioasă poate să fie moartea dacă-l preferă…  însă Dumneaei, sufletul, sufletul nu i-l poate lua! Va călători cu bagajul cel mai de preţ… în timp ce-şi va lepăda trupul şi nimic mai mult, ca pe halatul ăsta învechit, şi-l va da pământului… patru beţe-ntr-un cearceaf adunate pe lângă un rotund fără noimă… Şi să-i fie frică?

Ştefana îşi roti privirile căutând ceva în care să scuture scrumul. Erau acolo rafturi înguste, de jos până-n tavan. Pe rafturi, cutii pline cu fişe medicale ale oamenilor care au trecut pe aici. O arhivă, aşadar. Nu era curioasă. Suntem la oncologie, aşa că or fi murit demult pacienţii. Şi le-au rămas fişele ca o „Veşnică pomenire!” Cei care nu mor în spital, mor acasă. Şi, dacă n-au niciun  „acasă”? Mor şi ei pe undeva, ce mai contează unde. „Până nu ţi se întâmplă ţie, moartea nu există”. Deschise încă puţin geamul şi se înfioră de răceala aerului proaspăt. De fapt, când o aştepţi să vină, dumneaei fentează şi te amână. Şi n-are cum să te doară. Dacă doare tare, primeşti o injecţie. Dacă nu poţi să rabzi, întorci spatele la toată tărăşenia asta de viaţă? Hm! Tichetul de călătorie ţi l-ai primit şi bagajul e făcut. Ha, ha! N-ai cum să te revolţi, nu poţi jeli că ţi-ai pierdut ceva şi musai e să stai, să mai cauţi… şi dacă-ţi rămâne chestia aia neterminată. Te duci şi gata! Eşti dezlegat de toate, prostule, îţi rămân toate!  Le va face altcineva… sau rămân neterminate în veci. Suferă cei rămaşi? Poate, dacă le-ai făcut vreun  bine. Poate unii se simt uşuraţi. Alţii plâng pentru că se gândesc la soarta lor… Aşa e treaba asta, cel întins pe năsălie nu-şi suferă moartea. Suferi de-o gripă, de-un avort… De moarte suferim de când ne-am născut şi nu se pune. Ţi se tocesc simţurile? Ţi se scutură frumuseţea? Se subţiază darurile vieţii, nici n-apuci bine să le-nţelegi, să te bucuri de ele că s-au şi ofilit, iar zilele se sting ca fumul şi oasele, uscăciune se fac. Te lasă simţurile… Femeia încerca uneori să-şi amintească ce a citit… poate despre o lumină… o stare de bine… împăcare…  Despre un drum luminos… ori poate îngheţat… Pustiit? Cine ştie…

Îşi aprinsese următoarea ţigara cu gesturi vechi, aşezate, şi trăgea în linişte fumul. Simţea pe obraji aerul răcoros şi umezeala grădinii.  Se gândea: cine n-are probleme de sănătate?… Lacrimi îi stăteau strivite între pleoape. I-ar face bine să plângă. N-are decât să plângă. N-o mai interesa să facă pe viteaza. „Chiar vreau să mor. Nu suport peruca, nici căciulile caraghioase. Durerile! Ştiu, alţii pot, suportă, speră şi se roagă şi… Am trecut prin asta, numai că minunile, dacă există,  minunile nu se repetă.

Privea afară la toamna rece, neagră, grea, la norii întunecaţi de pe cer. Rafale de vânt scuturau ramurile din grădină răscolind frunze galbene ici-colo. Oraşul e departe şi  ascuns. Ce să-şi dorească? Nu-i trecea nimic prin minte. Trăia cel mai ades ca sub anestezie. Se uită pe geam la pomii dezgoliţi  din grădina spitalului. Zgriburiţi de anotimp, scuturaţi de podoabe. Ce mai aşteaptă ea, de fapt, aici? „De moarte n-aş putea fi pregătită nici într-o mie de ani. He! He! Ţi se cere să ieşi din decor… Foarte bine! Ce poţi face bolnavă, săracă şi pe moarte? Hm! Să aştepţi într-un salon de spital? Să laşi boala să-ţi pună cătuşele, să i te predai cu arme şi bagaje? Nu mai bine să-ţi iei aspirina: lectura şi natura? Ha! Ha! Să-ţi alegi tu locul pe unde vrei să ieşi din scenă. Ultimul decor…

Scăpate printre nori, câteva raze de soare i se plimbau pe chip. Îşi imagină cum firul de lumină decupează şi topeşte tot ce-i otravă în trupul ei, curăţindu-l şi zâmbi. „Optimism cu naivitate, boală veche”. Ce va face când nu va putea ieşi să se plimbe? Nici măcar până la fereastră? „O pată de lumină- omul, o luminiţă peste care vine, mai devreme sau mai târziu o umbră din neant.” Unde a citit asta?…

Cum stătea aşa şi se gândea, Ştefana îşi dădu seama că din cealaltă încăpere se auzeau voci, şoapte, râsete pe înfundate… „nişte copiii, or fi venit să tragă şi ei o pipă.” Cum de-au ajuns în pavilionul femeilor? Pediatria e la etajul trei. Cine ştie… vor un refugiu, au poveştile lor, secretele lor… Despre ce vorbesc? … şi ei… Fără doar şi poate se apropie sfârşitul lumii. Sunt atât de mulţi copii bolnavi! Ca şi cum ne extermină cineva. Uşa a rămas mascată de dulap şi nu riscă să fie descoperită. Numai dacă nu se pun pe scotocit.  Înţepenise  de frig. Dacă ar pleca?…Nu, îi va speria şi vor ţipa. Din vedere îi ştia, se intersectase cu câte un  obraz palid, alb, ca de hârtie. Şi cu câte un zâmbet larg, până la urechi. Despre ce vorbeau? Careva spunea un banc. Râdeau. Vorbea o fetiţă. Avea o voce de copil speriat… vorbeau despre Camelia, „…ce bulane are, aţi văzut?” „… uite-aşa i se mişcă, ca două mingi de volei!… Aţi văzut?” Râsete. Fără fir de păr în cap, albi ca stafiile, slabi piele şi os, în pijamale şi-n papuci, toţi cu branule înfipte în braţele lor subţiri. I-a văzut de atâtea ori pe-aici. Râd, nu se înţelege de ce, se înghiontesc, se hârjonesc, unu’ chiar trage dintr-o ţigară şi-l apucă tusea, ceilalţi sar să-l plesnească peste ceafă… Staţi, nebunilor, că îl doare, vociferează careva. „Nu săriţi aşa pe el! O să cadă lat!” Copiii râd, se distrează. Deodată se aude clar o întrebare:

-Da’ unde l-au dus pe Popică, îmi spune şi mie cineva?… E adevărat că au venit îngerii să-l ia?

-Ei, măi! Asta-i bună! Ce ai văzut tu că l-au luat îngerii? Poate-i la operaţie!

-Io cred c-au venit ai lui să-l ia acasă, că-i venită maică-sa din Spania, zicea chiar el că vine să-l ia…

-Aşa bolnav? Popică nici nu putea să vorbească! L-am strigat şi nici nu deschidea ochii măcar…

-Păi, dac-a dat colţu’, ce să mai deschidă, bă! Clar! A mierlit-o! L-au luat dracii! Pricepi?

-Da?… Şi un’ te duci dacă dai colţu’?…  Unde mai mănânci? Nu-i aşa că vin îngerii…

-Ia mai tăceţi! Mortu’-i mort şi pace bună! Nu mănâncă, nu mai bea, nici ţigară nu mai vrea! Ia mai tăceţi, că vine asistenta la voi! Tărtăcuţelor! De pe ailaltă lume, na, dacă vrei să ştii, nu mai vii!

– Vă zic eu cum e, c-am văzut! şi se făcuse linişte. E ca atunci când te bagi seara în pat la părinţi… No…  şi dimineaţa te trezeşti… dincolo, adică în patul tău…. te culci acolo şi te trezeşti aici… adică invers… sau ceva de genul… Asta-i tot…

Şi gălăgia a continuat încă puţin, apoi uşa dinspre coridor a fost dată de perete şi în prag, cu o mână în şold şi cu cealaltă  pe coada măturii, apăru Camelia şi îi trimise pe copii în paturile lor. Iar  doamna Ştefana a fost văzută îndreptându-se spre secţia de femei zicând ceva încetişor, cum că n-a băgat Bunul Dumnezeu zilele-n sacpentru nimeni, sau ceva de genul ăsta…

Sursa foto: trilu.ro