Elena Adriana Dobrinoiu 
Îmi amintesc de când eram mică, plăcintele „poale în brâu” ale bunicii mele, Ileana Mălăncuși Tufeanu, care îmi umplea Sărbătoarea Paștilor, îndeosebi, dar și multe sfârșituri de săptămână și duminici, și Macarons, cumpărate de mama mea, Elisabeta Ana Tufeanu Tătulescu, de Crăciun și Anul Nou, mai ales, de la Cofetăria Ursulețul, o cofetărie renumită de pe Terasă, locul de întâlnire al locuitorilor județului V., tineri și adulți, orășeni și țărani, o cofetărie iconică, pe care o păstrez în minte și astăzi, și o asemăn cu multe terase bucureștene și pariziene. Când ne cumpăra aceste prăjituri mici, rotunde și colorate, mama mea ne povestea despre reginele care veneau și poposeau, în copilăria ei, în orășelul nostru, cu trăsurile lor încărcate de bunătăți și le ofereau oamenilor cadouri de sărbători. Printre acestea se aflau și punguțe cu roșcove, smochine, prune și caise uscate, struguri ceruiți, bomboane, prăjiturele. Îmi spunea că reginele României sunt prietene cu poporul, cu oamenii de la orașe și sate, sărmani, așa cum sunt și cu alte regine din lume, de unde aduc minunății și bunătăți pentru a le da copiilor și poporului lor.
Într-o zi, mama mea ne-a pomenit de prăjiturile reginelor. Primiseră un coș mare cu fructe și prăjituri, de la regina Elena, soția regelui Carol al II-lea al României și mama regelui Mihai I al României. Pe bunica mea o chema și pe ea Elena. Ca și pe marea regină. Bunicii mele i-a dat Regina Elena coșul cu prăjiturele mici, aromate, lipite între ele cu o cremă, colorate în multe culori pastelate, și fructe, și îmbrăcăminte, o eșarfă albă, un taior bleumarin, o bluză albă, o fustă, de culoare cum era cacao cu lapte… Bunica mea a îngenuncheat și a plâns. I-a promis reginei că dacă va avea o nepoată îi va pune numele Elena. Și bunica mea s-a ținut de cuvânt. Ani în șir, atât bunica mea, cât și mama mea îmi aminteau mereu de acea întâmplare. Bunica mea îmi spunea să fiu inteligentă și să nu povestesc la scoală și nimănui aceste lucruri din casa noastră, să le păstrez pentru mine, dar mama mea era mai curajoasă și ar fi spus la toată lumea, cât o ținea gura.
În coș se aflau prăjiturele rotunde, mici, colorate, crocante la exterior, moi la interior, lipite două câte două, cu diferite creme între ele, în pungi de celofan. Mai târziu, am întâlnit la Paris Macarons. Și gândul mi-a alunecat la coșul cu prăjiturelele reginelor, din tinerețea bunicii.. Tot mai târziu am descoperit secretul acelor prăjituri. Preparate din albuș de ou, zahăr și pudră de migdale, macarons au fost create nu în Franța, cum credeam, ci undeva într-o mănăstire de călugărițe din Veneția, în secolul al VIII-lea.
Prăjiturile frumoase, atrăgătoare și bune nu au atras atenția nimănui, dar asta până la Caterina de Medici, opt secole mai târziu. Aflată în cursul pregătirilor pentru nunta sa cu ducele de Orleans, viitorul rege al Franței, Caterina de Medici a căutat cele mai speciale și alese rețete. Așa a descoperit și rețeta de macarons a măicuțelor. Combinația de albuș de ou, zahăr și pudră de migdale, îmbogățită cu cele mai fine arome, a fost considerată una dintre revelațiile momentului.
Caterina de Medici este cea care a scris și prima rețetă oficială pentru macarons și tot ea și-a salvat mezinul de la moarte, spune legenda, în urma unei boli de stomac. Caterina de Medici l-a hrănit pe prinț doar cu macarons vreme de câteva săptămâni, până când copilul s-a pus pe picioare.
Macarons reprezintă, poate, unul dintre cele mai cunoscute și apreciate deserturi franceze. Acest dulce pe bază de bezea vine în multe gusturi și culori, de la caramel clasic, sărat, la lavandă și miere, până la smochinul și foie gras-ul sălbatic.
În fiecare an, foodies-urile se adunau în drumeții către renumitele furnizori de macaroane Ladurée și Pierre Hermé, cu toate acestea, umilul macaron nu era întotdeauna atât de plin de farmec.
Rețeta de macarons s-a diversificat, astfel că fiecare regiune a Franței a contribuit cu ceva la îmbogățirea preparatului original. În paralel, un cofetar din Ţara Bascilor (regiune aflată în sud-vestul Franței, la granița cu Spania), care a rămas în istorie cu numele de M. Adam, a servit la nunta regelui Louis al XIV-lea al Franței (Regelui Soare), în anul 1660, macarons.
O contribuție esențială la ceea ce sunt, azi, macarons a avut Louis Ernest Ladurée. Cofetar, patisier și brutar, acesta a fost, cu certitudine, primul care a lipit două macarons cu o cremă la mijloc, și a creat astfel forma finală a prăjiturii. Se întâmpla în anul 1868, la Paris. Tot el a pus bazele unui celebru lanț de cofetării, care există și azi, în Franța, în Europa, dar și pe alte continente. Ladurée a creat și variantele sărate, lipite cu pateu de gâscă (foie gras) și pasta de trufe.
Astăzi, macarons sunt prezentate în zeci de combinații, arome și culori, cu lămâie, fistic, cacao sau ciocolată, și alte zeci de arome si culori. Macarons sunt foarte populare în Japonia, unde pudra de migdale a fost înlocuită cu pudra de alune. În Belgia, macarons sunt preparate într-o formulă mai sănătoasă, cu mai puțin zahăr și mai multe migdale. Totuși, Franța e țara care a cucerit lumea cu aceste prăjiturele rotunde, crocante la exterior, moi la interior, lipite două câte două cu diferite tipuri de creme, delicate, cu arome care variază de la tradițional (zmeură, ciocolată) la neobișnuit (foie gras, matcha).
Pentru mine însă, aceste preparate extraordinare, franțuzești, au fost cândva și în țara mea, România, mai demult, și ele îmi aduc aminte de povestirile mamei și ale bunicii, și mă îndeamnă să le povestesc și eu, mai departe, lui Maty, băiețelul fiicei mele, care strigă cât îl ține gura, când intrăm într-un magazin la Paris: Macarons. Vreau macarons!
