Imaginea satului românesc în memorialistica lui Blaga

Memorialistica blagiană se conturează pe de o parte ca expresie a voinței autorului, iar pe de alta ca o consecință a vremurilor tulburi în care a fost redactată. Ea include volumele „Hronicul și cântecul vârstelor”, pe care autorul însuși îl cataloghează ca fiind o „autobiografie romanțată”, respectiv „Luntrea lui Caron”, un roman mărturie. Primul volum, redactat între anii 1945-1946 este, așadar, o biografie circumscrisă spectrului mai larg al memorialisticii, în care sunt relatate în ordine cronologică evenimente importante petrecute în viața autorului până în anul 1919, în vreme ce al doilea volum, redactat în anii `50, este un roman atipic, în care, dincolo de dimensiunea ficțională a textului, e lesne de intuit partea cea mai traumatizantă din biografia autorului, ultimii cincisprezece ani din viața acestuia.

Precum multe alte texte de graniță, aceste două volume sunt greu clasificabile din perspectiva teoriei speciilor. Dar pentru că nu aceasta este miza principală a lucrării noastre, ne vom limita la a sublinia faptul că primul volum satisface doar cea dintâi dintre cele „două convenții”[1] avute în vedere de Paul Cornea, anume „expresivitatea”[2] , pe când al doilea volum îndeplinește ambele condiții ale literarității, respectiv „expresivitatea și ficționalitatea”[3], concluzionând că ambele se situează în mod indiscutabil în aria memorialisticii. Cu un destin specific literaturii de sertar, cele două cărți ale lui Blaga vor fi publicate abia după moartea autorului, desăvârșind astfel imaginea uneia dintre cele mai importante personalități ale culturii noastre, împotriva căreia culturnicii obsedantului deceniu comit o adevărată crimă culturală. Așadar, volumele reprezintă cele două fețe ale proiectului autobiografic blagian, „Luntrea lui Caron” continuând demersul început de „Hronicul și cântecul vârstelor”, cu precizarea că romanul biografic al lui Blaga cuprinde mai ales perioada maturității sale depline, în vreme ce „Hronicul” relatează în ordine cronologică, așa cum am arătat și mai înainte, evenimentele importante din copilăria, adolescența și tinerețea timpurie a autorului, petrecute    într-o măsură însemnată în satul românesc, pe care Blaga îl elogiază necontenit, nu doar cu prilejul primirii în Academia Română. Din această perspectivă, esențială pentru demersul nostru, lucrarea asupra căreia se va opri în mod deosebit atenția noastră va fi „Hronicul și cântecul vârstelor”, ce a fost publicată pentru întâia oară de către Editura tineretului, în 1965, într-o ediție îngrijită de George Ivașcu, cel care subliniază în cuvântul înainte al volumului certa „intenționalitate artistică”[4] a acestuia. Nici nu credem că ar fi putut fi altfel, având în vedere vocația poetică a autorului.

Încă din primele pagini ale sale, „Hronicul” ne proiectează în lumea satului românesc, în Lancrămul natal al autorului, care era unul dintre satele „curat românești”[5]. Ne este descrisă casa părintească (în capitolul al II-lea) și aflăm că Blaga provine dintr-o veche familie preoțească, nu doar tatăl, ci și bunicul, moșul Simion, fiind preot în sat. De altfel, din capitolul al IX-lea aflăm că și strămoșii materni, din familia Moga, au dat „neamului mai mulți preoți și un episcop”[6]. Din acest punct de vedere, Blaga se înscrie într-o adevărată tradiție, cea a marilor scriitori și oameni de cultură transilvăneni, alături de personalități precum Emil Cioran și Octavian Goga, cu toții fiind fii de preoți ortodocși. Ținând seamă de genealogia sa, înțelegem mai ușor de ce atunci când vorbește despre „structura sufletească «satul-idee»”, când consideră că acest «sat-idee» „trăiește în orizonturi cosmice” și că se „prelungește în mit”[7], Blaga subliniază faptul că satul nostru este clădit în preajma bisericii[8], din care iradiază Dumnezeu. În această parte a discursului său de recepție în Academia Română, Blaga își etalează discret subtilitățile teologice. Prin comparația dintre bisericile noastre, ce stau întotdeauna în centrul comunității rurale, și cele din America de Nord, ce par mai degrabă „un fel de întreprindere… o societate pe acțiuni” în care pastorul „ține predici cu invitații ca la cinematograf”, filozoful culturii subliniază superioritatea „săteanului nostru” din punct de vedere uman, pe care-l consideră „mult mai complex în naivitatea sa”. Această apreciere cu privire la naivitatea credinciosului român mă duce cu gândul la felul în care Nicolae Steinhardt – cel care-l așază pe Blaga în „filonul reprezentativ al culturii române” alături de Eminescu, Pârvan, Brâncuși, Eliade și Sergiu Al. George – interpretează nuvela lui Eliade „O fotografie mai veche de 14 ani”, al cărei erou, Dumitru, „cu credința lui naivă idolatră și vană” în convinge pe pastorul Dyugai-Martin că „e mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toți”. Blaga ne lasă să înțelegem că țăranul român e mai aproape de Dumnezeu decât noi toți și că prin locuitorii săi, satul devine atemporal. Așadar, Blaga, asemeni altor mari intelectuali români (Eminescu, Steinhardt, Stăniloaie), subliniază rolul important al Bisericii în societatea rurală românească și modul în care credința se constituie într-un element identitar fundamental al sufletului țărănesc. Memorialistul subliniază, însă, și tensiunile existente uneori între săteni și preoți. Tatăl său stârnește adversitatea comunității atunci când se arată adeptul „comasării pământului”, în vreme ce „moșul Simion Blaga” e acuzat pe nedrept că ar fi trădat interesul satului în schimbul unui „ceas care cântă”, pe care de fapt bunicul lui Blaga îl cumpărase de la Viena pentru a face o bucurie familiei.

Pentru a înțelege în profunzime felul în care Blaga conturează lumea satului românesc, trebuie să ținem seamă în mod obligatoriu de următorul pasaj din discursul său de recepție în Academia Română: „Pentru a-ți tăia drumul spre plenitudinea vieții la sat trebuie să cobori în sufletul copilului”[9]. Copilăria, cea căreia Blaga îi alocă un spațiu însemnat în volumul memorialistic „Hronicul și cântecul vârstelor”, e considerată de filosof „singura poartă deschisă spre metafizica satului”[10]. Iată, așadar, de ce pentru Blaga satul e plin de locuri mitologice, iată de ce în capitolul al XIII-lea din „Hronic”, satul e împânzit de închipuiri mitice. Această viziune mă trimite cu gândul la lumea satului din opera lui Creangă, cum tot la marele povestitor mi-a fugit gândul și când am citit pasajele în care-și portretizează mama ca pe o „ființă primară” (în capitolul al IX-lea), Ana Blaga fiind proiecția transilvăneană a Smarandei Creangă. Portretul tatălui e făcut în chip magistral de către țărani, și ei locuitori ai aceluiași spațiu magic, și ei dominați de aceeași inocență specifică copilăriei. Astfel, preotul Isidor Blaga este „cel cu barbă de argint și cu mintea de aur”. Așadar, Blaga, filosoful, poetul, adultul dominat de nostalgia copilăriei, face apologia satului, conferindu-i virtuți exclusiviste: „Copilăria petrecută în sat mi se pare singura mare copilărie”[11].

Dincolo de nevoia de a sublinia importanța dimensiunii religioase în existența satului sau de necesitatea aprofundării lumii satului prin filtrul copilăriei, relevantă pentru înțelegerea viziunii blagiene asupra satului românesc este prezența recurentă a muntelui în textele sale. Dicționarul de simboluri coordonat de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant consideră că „bogatul simbolism al  muntelui ține de ideile de înălțime și centru. Fiind înalt, vertical, apropiat de cer, muntele se înscrie în simbolismul transcendenței; în calitatea lui de centru al hierofaniilor atmosferice și al multor teofanii, participă la simbolismul manifestării. Muntele este astfel punctul de întâlnire dintre cer și pământ, sălaș al zeilor și capăt al ascensiunii omului”[12]. Poetul avid de protejarea „corolei de minuni a lumii” conferă mai presus de orice muntelui statul de spațiu protector. Astfel, Axente Creangă, ipostaza poetică din „Luntrea lui Caron” se retrage din calea bombardamentelor din 1944 într-un sat de munte. Preotul Isidor Blaga urcă în vacanțele de vară ale copiilor cu familia la munte, pentru a se înzdrăveni cu ajutorul aerului tare, tot acolo fiind dus în momentul în care se îmbolnăvește grav, în speranța că va putea fi salvat. Blaga însuși se încarcă de energia muntelui în momentele dificile ale existenței sale. Un astfel de episod e relatat în „Hronic”, în decembrie 1917, invitat de un văr de-al său, tânăr dascăl în Purcăreți, „un sat de munte, ciobănesc, așezat    pe-un plai”, studentul la Viena are revelația generozității țăranilor de la munte și a aerului curat: „Ce aer dumnezeiesc, după funinginea de la Viena!”. Dar, poate cel mai important, experiențe precum aceasta îi prilejuiesc filosofului descoperirea „plaiului”, acel „spațiu-matrice, indefinit ondulat”[13], pe care îl va numi generic „spațiul mioritic” în capitolul omonim din „Trilogia culturii”, teoretizându-l într-o manieră originală și desăvârșită.

Tot din felul în care Blaga conturează imaginea satului românesc în memorialistica sa, desprindem o altă trăsătură definitorie a țăranului român, anume patriotismul acestuia. În mai multe locuri din „Hronic”, Blaga deplânge nedreptățile la care erau supuși românii transilvăneni și „împrejurările vitrege” pe care aceștia au fost nevoiți să le depășească. Din acest punct de vedere, relevantă și extrem de emoționantă e secvența relatată în capitolul XLIII, în care întorcându-se alături de fratele lui Lionel de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, în momentul în care ies din satul natal Lancrăm, aud în toiul nopții strigătul exuberant al unui copil: „Trăiască România dodoloață!”

Concluzionând, suntem îndreptățiți să credem că imaginea satului românesc în memorialistica lui Blaga e o consecință a faptului că acesta „prezintă satul românesc din amintirea trăită și făcând oarecum parte din fenomen”[14]. Așa se explică profunzimea înțelegerii acestui univers, dar și fascinația și atașamentul acestui mare intelectual român față de un spațiu pe care-l consideră izvor al veșniciei.

Bibliografie

1. Blaga Lucian, Elogiul satului românesc, Monitorul Oficial, București, 1937.
2. Blaga Lucian, Hronicul și cântecul vârstelor, Editura tineretului, București, 1965.
3. Blaga Lucian, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, București, 1990.
4. Blaga Lucian, Opere I, Editura Minerva, București, 1982.
5. Blaga Lucian, Trilogia culturii, Editura Humanitas, București, 2011.
6. Cornea Paul, Introducere în teoria lecturii, Editura Minerva, București, 1988.
7. Manolescu Ion, Literatura memorialistică, Editura Humanitas, București, 1996.
8. Stăniloaie Dumitru, Ortodoxie și românism, Editura și Tiparul Tipografiei archidiecesane, Sibiu, 1939.
9. Steinhardt Nicolae, Jurnalul fericirii, Ediția a VII-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
10. *** Dicționar de simboluri (coord. Jean Chevalier și Alain Gheerbrant), Editura Polirom, Iași, 2009

[1] Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Editura Minerva, București, 1988, p. 51.

[2] Idem, Ibidem.

[3] Idem, Ibidem.

[4] Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Editura tineretului, București, 1965, p. V.

[5] Idem, Ibidem, p. 21.

[6] Idem, Ibidem, p. 44-45.

[7] Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, Monitorul Oficial, București, 1937, p. 6.

[8] Idem, Ibidem, p. 5.

[9] Idem, Ibidem, p. 5.

[10] Idem, Ibidem.

[11] Idem, Ibidem, p. 4.

[12] Dicționar de simboluri (coord. Jean Chevalier și Alain Gheerbrant), Editura Polirom, Iași, 2009, p. 603.

[13] Lucian Blaga, Trilogia culturii, Editura Humanitas, București, 2011, p. 164.

[14] Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, Monitorul Oficial, București, 1937, p. 4.