Hoaţa de timp

Nu sunt ochii mei

primii

sugrumaţi de lacrimi,

tânjind

ȋn hambarul speranţei,

la miez de noapte

după un snop de luceferi

cristalizaţi

ȋn arii de greieri.

Tu m-ai privit prima oară,

mai poţi plânge?!

Am pus de-o parte

fărâmi de amintire brută,

dar sunt claustrofobă,

mi-e teamă că

din zeci de chipuri

de femei

ce ȋţi ȋnchid poemul

ȋn câte secrete

mai poţi evada?

De m-ai ȋnchide

ȋn inima ta,

aș trage fermoarul zorilor

și m-ai vindeca azi!

Ai avea curajul

să ne prindă amiaza

ȋntr-un epilog

fără discernământ

și să uităm

canoanele infirme existenţiale,

să ne pedepsim,

fiindu-ne nouă ȋnșine

până când colţii serii desfigurate

se ȋnfig incisiv ȋn pântecul

aceleiași vine tăinuită de amândoi?

Am pus jurămintele deoparte,

ȋmpovăraţi de atâta nerăbdare,

despărţiţi ȋn aceeași suflare,

ȋntr-o caldă pleură,

purtăm discursul tăcerii

prin refugiul citadin,

cumpănind timpul potent,

dar ștanţat

cu păcate ȋntâmplate.

Ce devoţiune

ȋn trupurile curbate

de tupeul

celui dintâi reflex!

Am lăsat

semnul de carte

ȋntre atriile inimii tale,

numită ca lectură obligatorie

ȋn bibliografia ȋngerilor,

ce ȋncă mă tratează

“all inclusive”

și când fur timp,

ȋmi port secundele

pe tocuri!

Ai un minut la dispoziţie?

(sursa foto: lanoapte.ro)