MIHAI PĂCURARU Vedeam turnul, eram cu toții la cules de stele,
sângele meu curgea printre ele, ceață colorată,
spărgea sâmburii dorinței de a ajunge,
desfăcând lumina ca pe niște ramuri dese
de pe fața ta, văl de pânză înghețată.
Drumul ne lovea, extenuarea și ritmul
ieșau din noi petale albastre și raze;
dor subțire, suliță în gol aruncată
de un luptător ce se târăște la picioarele lupului
ce păzește comoara ascunsă cu focuri.
Vedeam pâlcuri, durerea mă silea șarpe
pe niște pietre lucitoare sub adormitele neguri;
iată cum trec toate femeile, toți bărbații,
se răzbună în război pentru că e bine
ca pe grămada de aur să rămână
el, cu sulița, cu arcul, între
nebunie și rațiunea de a fi nebun războinic.
Vedeam turnul, și războinicul în noapte urcat
pe grămada de aur, cu arcul pregătit
țintea amenințând haloul inimii mele deschise, cel mai scump trofeu…
