Constanța Popescu Păpușile mele au plecat de mult,
le lăsasem lângă scara
pe care urcam mereu câte cinci minute
de bucurie și coboram ore necontorizate
de tristețe. Erau unele trepte atât de șlefuite
încât așteptarea le făcuse oglinzi
în care pictasem copilăria, caldă încă.
Erau acolo toate îmbrățișările
pe care nu le primisem, toate dorurile cu care
încălzeam sobița dimineților în care toate
ar fi putut fi bucurii. Ștergem tristețea la ochi,
și o fardam cu mici primăveri efemere.
Nu eram niciodată acolo unde mă puteau găsi
bucurii și iubiri, îmbrățișări
cu poveștile lor amețitoare,
nu eram pe scara cu oglinzi, eu construiam
trecut, uitasem de începuturi…
îmbrățișările erau o haină la care renunțaseși…
