Hai să ne sinucidem

Hai să ne sinucidem, le spun prietenilor mei,
Azi am comunicat atât de bine,
Am fost atât de trişti,
Perfecţiunea asta în comun
N-o mai atingem noi
Şi e păcat să pierdem momentul.
Cred că în baie e cel mai tragic,
Să facem pe românii cei luminaţi
Care îşi deschideau venele,
Discutând despre esenţa iubirii.
Uite, am încălzit apa.
Începem, dragi prieteni, număr eu: unu, doi, trei…
În iad am fost oarecum surprins, pomenindu-mă singur,
Unii poate mor mai greu, mi-am spus, au mai multe legături.
Nu se poate să mă fi păcălit: cuvântul înseamnă ceva,
Dar timpul trece…
Mi-a fost destul de greu, în iad, vă asigur,
Mai ales la început, ştiţi eram singur,
N-aveam cu cine să mai schimb o vorbă,
Dar încetul cu încetul m-am ataşat, mi-am făcut prieteni.
Un cerc extraordinar de sudat,
Discutăm tot felul de chestii teoretice.
Ne simţeam minunat,
Am ajuns chiar până la sinucidere.
…Şi iarăşi m-am pomenit singur în purgatoriu,
Căutându-mi câteva suflete mai apropiate,
Deşi sunt destul de suspicioşi
Purgatorienii – cu situaţia lor neclară
Între două lumi-
O fată mă iubeşte, e foarte frumoasă,
Avem clipe de mare extaz – nemaipomenit, fantastic!
Şi chiar îmi vine pe limbă să-i spun…
Păţit, o las pe ea mai întâi,
Eu mă sinucid abia după aceea,
Dar fata face ce face şi-nvie-
Şi iată-mă singur în rai-
Nimeni n-a pătruns niciodată aici,
Sunt primul om, lumea există ca proiect,
Ceva foarte vag,
În capul lui Dumnezeu,
Cu care chiar mă împrietenesc de la o vreme.
Există tristețe la toate nivelurile,
dumnezeu e deznădăjduit,
Mă uit în ochii lui goi şi mă pierd în ei.
El alunecă vâjâind în prăpăstiile morților mele.
Comunicăm de minune,
Doamne, cred c-am atins perfecțiunea,
Tu mai întâi,
Ce-ar fi să lăsăm totul în întuneric.

„Prieteni” de Marin Sorescu