I-am găsit mereu șurubul

Adesea ni se întâmplă să meșterim mai mult pentru a rezolva o problemă. Câte un lucru dă uneori mai multe bătăi de cap decât ne-am fi așteptat. Ești tentat să abandonezi lupta, pe urmă, după ce mai trece timpul, încerci din nou, poate iarăși te împotmolești, mai renunți, o iei din nou de coarne până când într-o zi îi găsești șurbul potrivit și o rezolvi. Fără șurubul potrivit nu poate să fie finalizată munca începută, fără șurubul potrivit nu poți fixa piulița, cheia problemei. Cine renunță la luptă, cine renunță la a găsi șurubul potrivit spre a finaliza un vis, o să se trezească la un moment dat, nins de zile, fără niciun scop al vieții lui descoperit și desăvârșit.

Sunt unii care oricât de greu ar fi obstacolul nu renunță și merg mai departe, își sângerează tălpile prin spini sau își ascut călcâii pe cărbuni aprinși, dar nu renunță până ce nu prind strajnic șurubul și-l fixează la locul potrivit.

M-aș opri puțin la unul din compozitorii ce a scris pe note muzicale, iar pe urmă a cântat, țara noastră dragă, România, datinile și obiceiurile strămoșești, glasul naturii, al florilor, al firelor de iarbă, al munților și văilor, al apelor și păsărilor, la unul din compozitorii ce a iubit și a simțit muzica până la cel mai profund element al ei, Ciprian Porumbescu.

Am ascultat zilele acestea „Rapsodia română pentru orchestră”, o lucrare copleșitoare, o lucrare ce te poartă prin toate durerile sufletului omenesc, dorul de țară și dragostea față de glia strămoșilor tăi, dragostea ce apare ca un ghiocel în primăvară, dar de care nu te poți bucura pe deplin cuprins de furtunile vieții, o linie melodică atât de profundă ce nimeni nu a putut să o redea luminii decât Ciprian Porumbescu. Plânsul sufletului urmat de câte o rază de lumină, de câte o furtună a vieții, de câte un deal, pe urmă iarăși o vale, le-a adunat compozitorul în această lucare, poate tristă ca viața lui ce nu s-a putut bucura de căldura dragostei și s-a stins când bobocul abia de și-a deschis petalele și s-a făcut floare.

Ciprian Porumbescu, fiul preotului Iraclie Golembiovski datorită sărăciei nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă și completă, însă nu renunță la visul său. A studiat la Suceava, Cernăuți, Viena, pe urmă s-a bucurat de premiera operei sale „Crai nou” la Brașov. Un mare patriot, a fost și el arestat de autoritățile austro-ungare alături de alţi tineri, în Procesul „Arboroasa” la Cernăuți, timp de trei luni, fapt ce atrage după sine îmbolnăvirea de tuberculoză și moartea la doar douăzeci și nouă de ani. Nu s-a putut bucura nici de căldura dragostei alături de fata ce o iubea, Berta Gordon din cauza confesiunii religioase, fiind fiica unui pastor evanghelic foarte strict. Cu toate acestea nu a renunțat să cânte și să compună niciodată. A compus și a cântat chiar și în închisoare și până în ultimul moment al vieții care mai pulsa în trupul lui. A găsit mereu șurubul potrivit fiecărui moment, fiecărei dureri sau fiecărui zâmbet și l-a transformat în muzică.

Orice om poate găsi șurubul potrivit și să-l transforme cu răbdare și pricepere în scopul vieții sale. Pentru unii șurubul poate să fie muzica, fiecare lucrare muzicală cu șurubul ei, dar pentru alții poate să fie orice altceva, un motor de locomotivă sau un medicament pentru o boală rară, o poezie sau o imortalizare a culorilor cu pensula și creionul.

Fericit e cel care poate spune cu zâmbetul pe buze în clipa supremă a existenței lui că pe unde a fost și a călcat, a găsit mereu șurubul potrivi, că a găsit mereu șurubul vieții.

Sursa foto: jessiefream.com