Constanța Popescu Am făcut duminici,
camerelor sufletului,
biserici mici,
cu candele arzând, lacrimilor de la ziuă,
pentru fiecare bucurie reverberată,
închinăciune, începuturilor.
Pașii mici pe lespedea tăcerilor,
să nu tulbur gânduri tainice,
ca să pot desena povești,
despre noi,
chiar dacă m-ar costa
toate cuvintele arhivate.
Toate au rost și plată…
Fiecare surâs, îmbrățișare,
se contorizează
în fibra celuilalt,
până devenim Noi
amestecându-ne ,
trăindu-ne bătăile inimii
cu un exces de adrenalină,
doar așa ne amintim
să ne mai privim ochii…
