Fragmentare

„ nu ca să mor
freamătul despletit al realității
mă devorează
cuibărind în mine neliniști
e timpul să caut elixirul
care să-mi spele rănile
și sărutându-le
să alunge fantasmele ce-mi tulbură
nemișcarea
între marginile acestui purgatoriu
în care dragostea refuză
să iasă învingătoare”

-Carmen Constantina Aqoutin

Auzeam ca prin vis sunetul pașilor ei goi. Înainta pe coridorul întunecat și negru, inspirând zgomotos parfumul lemnului de santal ce îmbiba aerul. Pășea atât de nesigur, atât de absent, atât de gol, de parcă s-ar fi rătăcit, de parcă pășea în infinit. Se sprijinea ușor de perete din doi în doi pași; ar fi vrut să se oprească și să aștepte să fie înghițită de pământ. Din când în când îi mai scăpa câte un suspin printre buzele crăpate.
Am închis ochii și am strâns din ei cât de tare am putut; mi-am dus mâinile la tâmple. Știam ce urmează să văd și nu eram pregătită. M-am sprijinit de spătarul scaunului și am pufăit zgomotos, încrecând să-mi adun gândurile, să pot măcar să spun două vorbe sau să schițez vreun gest. Nu știam cum să o primesc. Nu stiam ce să-i spun, nu mai puteam să o văd așa, nu din nou. Când am auzit clanța apăsată, mi s-a tăiat respirația. Mi-a răsunat ca un ecou în urechi acel zgomot răvășitor și apăsător și am simțit suferință împrăștiindu-se în aer.
Stătea în pragul ușii și mă privea disperată. Îi simțeam privirile precum niște săgeți care se înfigeau adânc în inima mea, provocându-mi o durere cruntă. Nu am izbutit să o privesc în ochi. Părul cădea despletit pe umeri, negru precum pana corbului și încâlcit, acoperindu-i fața plânsă și înroșită. Buzele, ușor sângerii, îi tremurau necontenit. Mi-am coborât mai apoi privirea spre piept. Își apăsa puternic cu mâna inima, parcă încercând să o ascundă sau să o strivească – oprește-te, copilă, nu mai apăsa, ai mai bine grijă de ea că-i singura care ți-a mai rămas întreagă- dar nu mai aveam grai. Coborându-mi privirea, am descoperit cât de goală era- rămășițe dintr-o rochie albă sfâșiată abia îi acopereau șoldurile. Nu îmi puteam imagina cum a ajuns așa și de ce. Arăta ca ieșită din adâncurile pământului, răsărită undeva într-o pădure plină de bestii și cruzime. Aerul era din ce în ce mai rece și apăsător. Din ochii mei se scurgeau lacrimi și mă durea fiecare părticică din corp. Mâinile mele tremurau și erau încleștate.
Nu și-a luat nici măcar o secundă ochii de la mine. Știam că așteaptă să o văd, să-i întâlnesc ochii înstrăinați. Am văzut întunericul privindu-mă în ochi. Doi cărbuni perfect negri mă sorbeau, făcându-se din ce în ce mai mari. Acesta a fost momentul în care m-am pierdut. În jurul meu totul era negru, negru, negru, și eu pluteam înNesfârșit. Aveam ochii închiși și nu-i puteam deschide. Sau poate că, instinctiv,i-am deschis, dar nu puteam să văd altceva decât Nimic.
În negura pupilei unui ochi se contura încet o imagine. Un trunchi retezat în mijlocul pustietății pe care stătea încolăcită o lebădă albă. Un stejar imens se făcea țăndări asupră-i, înnegrind-o și străpungându-i penele. Brusc, pasărea s-a ridicat, desfăcându-și aripile și a bătut din ele cu putere. În jurul meu roiau nori de praf și funingine și-un miros de fum negru mi-a umplut plămânii. Din ochii mei se scurgeau șiroaie de lacrimi, iar mâinile îmi erau străbătute de sânge negru. În mijlocul vârtejului de pulberi m-am văzut ca într-o oglindă: mă uitam piedută la palmele mele înnegrite și la rochia-mi albă franjurată.
Stăteam acum în pragul ușii, cu mâna apăsându-mi pieptul,cu părul meu negru buclat despletit, curgând pe umeri, acoperindu-mi fața plânsă și înroșită. Buzele, ușor sângerii, îmi tremurau necontenit.
Am smuls de la piept Onyxul și l-am izbit de oglinda în fața căreia stăteam fixată. Oglinda s-a făcut praf, și cioburi mi-au străpunspalma. M-am văzut spulberată în țăndările risipite peste tot pe marmura albă.
-Sper să nu te mai simt niciodată în felul acesta, rupe-te de mine și fă-te cenușă!- monolog de seară

Sursa foto: pinterest.com