Fotografia

Plouă pe partea dreaptă. am impresia că semăn cu o peșteră din care ies cuvintele costumate în păianjen.

Adevărul, printre pietre, călăuzește întunericul și-mi simt amintirile rătăcite, întrebând cine le va ridica. Aud tunurile – când vreau să duc ura la morgă . îmi spun că sunt o minciună. că dictatura nu poate subția haosul. nu e nimic de vorbit! – zic, dar ele  fluieră pe lângă urechile mele.

Dintr-un colț de umbră, țâșnește un liliac. Cu irisul întors, îi fixez sufletul de perete. Chițăie, parcă ar fi ars, și se metamorfozează într-o carte ce-și întoarce filele singură.

În altă parte, pe o canapea ca de spital, întrebările stau înghesuite una în alta și-și așteaptă rândul la perfuzie. Se ridică amețite și lovesc răspunsurile în doi peri.

Nimic nu seamănă cu nimic. cerul este roșu. Înțelesul se învălmășește. Jucăriile ies din geamantane de lemn, copilul și un fel de om își dau mâna, aleargă. Un zgomot asurzitor devine vârtej și nu mai știu cu ce parte din mine să fug, să ies din peșteră, să văd cum plouă și pe partea stângă.

Peste umăr, se trântește o poartă. Iarba are fruntea încruntată și-i simt respirația de poveste:

– Luați loc, vă rog! De ce credeți că ați eșuat?

– Pregătiți aparatul, domnule doctor, să facem o poză de grup!