Isabela Branescu 
Ea credea că are aripi încă de la naștere, altfel de ce ar fi fost alintată cu îngerașul meu,
Își admira brațele când sărea într-un picior și aștepta să i se vadă penele
Și le ținea adunate pe lângă corp alteori, nu voia să deranjeze mersul celorlalți prin orașul orb
Într-o zi, la o discuție cu un amic, un oarecare, mai puțin om, mai mult corb,
Un imitator de doctor de suflete, sau cam așa ceva, începea cu psi… și nu se mai termina
I s-a spus că nu se văd, nu există, este la fel ca toate celelalte,
Este doar o imagine iluzorie, nimic altceva…
De atunci a ridicat brațele foarte sus
Mergea cu ele de parcă îi crescuseră antene
Până a observat cum cade primul ghiveci, se lovise de balconul unde florile
Erau înșirate ca mărgelele pe ață
De sus i s-a strigat cu greață, mai femeie, ție-ți pasă pe ce lume ești, au ba?
A dat vina pe imaginea ei iluzorie, ea nu știa prea bine unde are voie să își țină aripile
Și de aceea le retrăgea în fiecare seară în treburile neterminate, le ținea
Pe retină, sub pleoape, i se scurgeau pe obraz câteodată
Își ascundea trupul în spatele lor ca după ferestre
Ancorate într-un hamac al timpului aruncat peste cele două porți
Construite din ea și cei rămași fără aripi
Femeia înger are dintotdeauna prea multe de spus
Le rostește dimineața, la prânz și seara înainte de culcare
În locul mamelor care nu mai așteptă în fața patului, ca în trecut,
Să spună noapte bună, dând ea binețe în locul lor, celor plecate, acolo sus, sau mai jos
Unde începe sau se sfârșește raiul încă nu ni s-a spus,
În locul copiilor prea grăbiți, în locul celor care nu i-au văzut aripile pentru că nu priveau decât în sus
Femeile înger suntem noi mamele, printre lacrimi și râs
Mi-a spus într-o zi, povestindu-mi cum își văzuse în somn aripile crescute peste noapte
Pe spatele copiilor ei, adunând în locul lor cioburile ultimelor ghivece sparte
Sursa foto: adimangu.wordpress.com
