Explorând Delta Dunării (V)

La tanti Ulita. Poteca spre cer

La adresa indicată mi-a deschis un lipovean bătrân, slab, bărbos, cu faţă prelungă şi vioaie.

– Buna ziua! M-a trimis preotul – fac o documentare despre lipoveni şi aş dori să vă vizitez casa!

– Să văd ce zice nevasta, dacă n-o dormi!

Dup’un timp vine tanti Ulita, căci aşa se numea, şi-mi deschide larg poarta. Purta un halat negru, încărcat cu modele, un ilic ş’un batic maro, legat sub bărbie. Lipoveanca, robustă chiar dacă păru-i era alb, găzduia mâini pline, cu degete groase. Faţa ei dură, rotundă, glazurată cu piele lucioasă, rozie, fără cute, se lăsase ornată c-un nas proeminent, cu ochi albaştri şi cu nişte buze subţiri, mai mereu strânse. Vocea-i groasă, un pic răguşită, fără pic de accent rusesc, provenea dintr-o gură ce ascundea câţiva dinţi rătăciţi. Întreaga sa înfăţişare trăda vivacitate, putere, energie.

Curtea fusese împrejmuită c-un gard original, făcut din cărămizi de loess, şi era înveselită de câteva lalele galbene. Casa, deşi modestă, se lăsase frumos „traforată”. Câţiva stâlpi masivi susţineau un cerdac mic, sărăcăcios, pe care se odihnea o canapea lemnoasă şi o ladă sertăroasă ce se prefăcea că-i canapea. În prima încăpere, bucătăria, se pripășise o minusculă sobă de teracotă, cu plită. Pe-o poliţă – flori artificiale ş’un dublu casetofon măreţ şi antic. Lângă peretele vecin cu camera următoare locuia o altă sobă de teracotă, ceva mai mare, alimentată tot cu lemne. Alcătuită dintr-o parte dreptunghiulară nu prea înaltă, dotată c-o plită mică, continua cu o alta cubică, care îngloba un cuptor. Într-un colţ, o icoană mare se lăsase încadrată de broderii albe. Pe-un scaun se hodinea o pernuţă verde, pentru rugat. Lipoveanca mi-a demonstrat cum se foloseşte: se apleca, lăsându-se puţin pe vine, şi o atingea cu capul, c-o mişcare iute. Nu m-aş fi putut mişca aşa de repede, prin urmare o întreb:

– Ce vârstă aveţi?

– 75 de ani, iar soţul 85 – nu mai aude aşa bine.

– Dar pare vivace!

– Dacă l-am ţinut bine! Pe el îl cheamă Petrichei (de la Patriche).

În cea de-a doua încăpere am aflat ce-i lejanca: un „pat” din cărămidă (avea pătură şi pernă) prin care era deturnat fumul ce provenea de la teracota din camera anterioară. Am trecut în revistă o carpetă ce înfăţişa două lebede albe, bibelouri şi două icoane imense, dintre care una fusese aşezată la loc de cinste, pe-un suport special. La rugămintea mea şi-a prezentat hainele tradiţionale, cu care mergea la biserică: o fustă neagră, lungă, cu pliuri şi trandafiri roşii, o alta portocalie, tot cu motive florale, care însă purta o broderie albă. Îmi arată apoi o cingătoare, de fapt un cordon roziu, brodat cu alb şi garnisit cu ciucuri la capete:

– Fără asta nu poţi să te duci la biserică!

– Cum se numeşte?

– Pois.

– Ce rol are?

– E ceva sfânt! Numai la biserica te duci cu aşa ceva. Separă partea de sus (curată) de partea necurată.

– Ăsta cum se numeşte? o întreb arătând spre un şal cărămiziu, cu franjuri, decorat cu motive florale.

– Şalicica.

– Văd că aveţi mai multe. Sunt toate la fel?

– Nu, nu, nu. Am aicea 100.

Scoate apoi un batic verde, cu trandafiri roşii şi un şal vişiniu, decorat cu acelaşi flori, pe care-l pune, demonstrativ, pe cap.

Cea de-a treia cameră avea ambele uşi din lemn masiv, dotate cu panouri robuste, cu geamuri mari şi cu broaşte grosiere, ruseşti, fără moarte. Păreau de poartă!

– Uşa asta-i de la străbunicu’! Casa a făcut-o prin anii ‘50.

O altă icoană, tot mare, tot încadrată cu broderie albă, fusese expusă la loc de cinste, iar pe-un dulap s-ascundeau două boccele dolofane.

– În ele se pun rufele? o întreb.

Râde.

– Nu, nu, nu! Să vă spun. Astea-s pregătite pentru moarte. Cu toate bagajele. Una-i a lu’ moşu şi una-i a mea. Dacă murim (?!), ne îmbracă cu hainele de-acolo. Le avem pregătite de 20 de ani.

– Păi dacă vă îngrăşaţi sau slăbiţi?

– Sunt de mai multe mărimi, pentru toate cazurile!

Următoarea cameră era şi ultima. Abia acolo am observat grinda imensă, transversală, din tavan – era din lemn de stejar şi străbătea toată casa.

– În camera asta nu intrăm de obicei. Aici au locuit părinţii!

Un goblen mare, înrămat, se lăfăia pe un perete.

– Asta-i cusut manual!

Lipoveanul aşteptase cuminte, în cerdac.

– Vă servesc cu o pălincă? îl întreb la ieşire.

– Nu mai beau de 20 de ani!

– Serios?

– Pân’ atunci am băut cât pentru mai multe vieţi!

Fuseserăm urmăriţi permanent de-o fetiţă de vreo 10 ani.

– Asta-i nepoata. Ştie engleză, franceză, rusă şi română.

Poarta groasă, din lemn, purta un zăvor clasic, practic indestructibil. Pe interiorul ei, în jurul zăvorului, se aciuaseră două găuri între care se muta un piron – aşa se încuia poarta, poartă care avea fixat pe exterior un belciug gros, rusesc – cât un covrig de Buzău.

Am părăsit localitatea ş’am pornit spre Babadag („Muntele Tatălui”), oraşul situat între dealuri, prima aşezare turcească din Europa. Ne-am îndreptat spre geamie însă era închisă, aşa c-am înconjurat-o cu privirea: o clădire cu trei arcade, realizată-n stil otoman şi împrejmuită cu gazon. Se învecina c-un copac cu flori albe, flori care contrastau cu cenuşiul cărămizilor. Minaretul, înalt de peste 20 m, cu un balcon circular, cu megafonul corespunzător şi cu vârful ţuguiat, părea o rachetă. In scurt timp am pornit spre Muzeul de Artă Orientală, pentru a descoperi obiectele folosite de comunitatea turcă. Se închisese în urmă cu 5 minute, aşa c-am admirat doar ulciorul imens, din piatră, ce străjuia intrarea.

Folosind serpentine pitoreşti am rulat către Sarichioi, localitate situată pe malul celui mai mare lac cu apă dulce din România, Razelm. Locuită de goţi, ruşi, greci, tătari, români, s-a aflat o vreme sub stăpânire turcă, atunci primind şi actuala denumire, care înseamnă „sat galben”. A devenit apoi gazda lipovenilor fugiţi, în două valuri, din Imperiul Ţarist. Am făcut primul popas pe-o fâşie de pământ ce înainta, curajoasă, în măreţul lac. Lângă mal, un pâlc îndrăzneţ de stuf ieşise din apă, ceea ce supărase o solitară bancă albastră, care-i întorsese spatele! Ceva mai încolo se odihneau o masă cu bănci şi o fântână acoperită. Drept în faţă, spre lac, se pripășise o „poartă” imensă, făcută din bârne, inscripţionată cu „Drumul Cherhanalelor”. Mi s-a părut foarte interesant textul cioplit pe-o placă din lemn ataşată de unul dintre stâlpii porţii: „De aici începe infinitul”. Dacă dădeai la o parte valurile lacului, aveai posibilitatea de a vedea un mic ponton, pietruit. Din apropierea lui începea „Poteca spre Cer”: o îngustă limbă de pământ ce purta câţiva copăcei şi se-ndrepta spre locu-n care apele cenuşii ale lacului se întâlneau cu cerul gătit cu aceeaşi culoare. Valurile, învolburate şi rele, încercau s-o împiedice, inundând-o pe alocuri și creând o imagine incredibilă, de care nu te puteai desprinde!

Atunci când am reușit să o facem, am pornit spre turlele gălbui ale unei biserici ce cocoţa un deal. Pe drum am admirat o casă „traforată” vecină cu Casa Beriza, o clădire asemănătoare Casei Ilinca din Jurilovca. Aceasta din urmă, alb-albastră, minunat „traforată”, avea cerdac şi se lăsase minunat ornamentată. Ferestrele şi uşile, albastre, fuseseră decorate cu alb.

Nu departe se înălţa, semeaţă, superba biserică lipovenească „Naşterea Maicii Domnului”. Am ascultat mai întâi minunata muzică a clopotelor, ce aducea puţin cu Glockenspiel-ul din München. Albastră, cu încadraturi ale ferestrelor şi ornamente albe, primise o clopotniţă înaltă, formată din trei turnuri suprapuse. Cupola, imensă, cu acoperiş bombat în stil rusesc, fusese învelită cu „solzi de peşte” aurii. Intrarea în curtea bisericii cu pereţii exteriori pictaţi cu sfinţi părea a unui castel: două porticuri cu unghiuri ascuţite încadrau o boltă largă. În prima încăpere a bisericii stăteau smirnă lipovence cu baticuri şi fuste înflorate, dar şi cu obligatoriul pois, purtat, de altfel, şi de bărbaţi – exact cum mă-nvăţase tanti Ulita! Bolta prin care pătrundeai în cea de-a doua încăpere avea icoane drept încadraturi. Găzduia şi aceasta din urmă o boltă, boltă care o separa de zona impunătorului altar din lemn. Biserica de la Slava Rusă, deşi fusese mai puţin populată, îmi păruse totuşi mai bogat decorată.

Spre seară am ajuns la pensiune ş’am studiat carasul şi şalăul. Dimineaţă, la încheierea socotelilor, patronul (un vaporean cu mustaţă şi ochi lacomi, neliniştiţi) ne-a arătat cum nu trebuie să te porţi cu turiştii. Am pornit spre Tulcea, unde am admirat noul pavaj al falezei şi ne-am lăsat surprinşi de pustietatea portului, iar apoi am purces spre casă, luând cu noi emoţii şi imagini de neuitat!

(fragmentul face parte din cartea „Prin mirifica Europă”, în curs de apariție la Editura Cristian PlusArt)